„Al doilea soț al meu insistă ca fiica mea din prima căsătorie să plătească chirie”

Când m-am căsătorit cu Bogdan acum doi ani, eram plină de speranță pentru un nou început. Fiica mea, Andreea, din prima căsătorie, avea 15 ani și se adapta la multe schimbări. Tatăl ei și cu mine ne despărțisem în termeni amiabili, dar ea încă resimțea greutatea familiei noastre descompuse în inima ei.

Bogdan părea un om bun, stabil și amabil, sau așa credeam. Nu fusese niciodată tată, dar m-a asigurat că înțelege importanța familiei și era dornic să intre în rolul de tată pentru Andreea. Totuși, realitatea a fost departe de ceea ce promisese.

La început, ajustările păreau minore. Bogdan insista pe ore mai stricte pentru cină sau era mai pretențios în privința curățeniei casei. Am încercat să fac legătura între el și Andreea, sperând că, cu timpul, vor ajunge să se înțeleagă mai bine. Dar pe măsură ce lunile treceau, relația dintre ei nu devenea mai caldă. Andreea, simțind presiunea noii sale situații de viață, se retrăgea în sine, petrecând mai mult timp la activitățile școlare și cu prietenii.

Conflictul real a început când Bogdan m-a abordat într-o seară cu o propunere care m-a lăsat uluită. A sugerat că, deoarece Andreea avea acum 16 ani, era timpul să învețe despre responsabilitatea financiară plătind chirie pentru camera ei. Justificarea lui era că asta o va pregăti pentru lumea reală, învățându-i valoarea banilor și independența.

Am fost oripilată. Andreea era încă un copil, iar atenția ei ar fi trebuit să fie îndreptată către educație și dezvoltare, nu să se îngrijoreze de contribuțiile financiare la un gospodar în care nu a avut de ales decât să trăiască. Am încercat să raționez cu Bogdan, să-l fac să vadă cât de nerezonabilă era cerința lui, dar el nu s-a lăsat convins. Afirmă că era pentru binele ei, că o va face mai puternică și mai pregătită pentru viața de adult.

Cu reticență, am abordat subiectul cu Andreea. Durerea din ochii ei mi-a frânt inima. Nu putea înțelege de ce omul pe care l-am ales să-l aduc în viața noastră o trata ca pe un chiriaș, nu ca pe o fiică vitregă. Simțindu-se încolțită și nebinevenită în propria casă, Andreea a început să petreacă și mai mult timp în afara casei, adesea rămânând peste noapte la prieteni.

Atmosfera acasă a devenit tensionată și rece. Conversațiile erau minime și întotdeauna încordate. Insistența lui Bogdan asupra problemei chiriei a creat o ruptură între noi care părea de neînfrânt. Eram sfâșiată între soțul meu și fiica mea, între viața mea nouă și responsabilitățile mele ca mamă.

Pe măsură ce lunile treceau, situația nu s-a îmbunătățit. Andreea a împlinit 17 ani și și-a luat un loc de muncă cu jumătate de normă, nu pentru că voia, ci pentru că simțea că trebuie să se pregătească în caz că decide că nu mai poate trăi cu regulile lui Bogdan. Ziua în care i-a înmânat lui Bogdan primul ei cec pentru chirie a fost ziua în care mi-am dat seama cât de mult a costat-o decizia mea de a mă căsători cu el.

Povestea noastră nu are un final fericit. Andreea s-a mutat în ziua în care a împlinit 18 ani, alegând să locuiască cu o prietenă până când și-a putut permite un loc al ei. Distanța dintre noi a crescut, nu doar în kilometri, ci și în inimile noastre. Bogdan și cu mine am rămas împreună, dar bucuria care odinioară umplea casa noastră pare o amintire îndepărtată, umbrită de pierderea prezenței fiicei mele și de prețul greu al alegerilor pe care le facem.