Între două lumi: O propunere imposibilă

— Mirela, trebuie să vorbim. E ceva important.
Vocea lui Sorin răsuna în telefon, rece și apăsătoare, ca o ușă trântită într-o casă veche. Nu-l mai văzusem de douăzeci de ani. Îmi amintesc perfect ultima noastră ceartă: ploaia bătea în geamuri, Vlad plângea în camera lui, iar eu strângeam hainele într-o valiză ruptă. Atunci am jurat că nu mă voi mai întoarce niciodată.

Acum, după atâta timp, Sorin mă suna cu o urgență pe care nu o puteam ignora. Vlad avea 25 de ani, terminase facultatea și încerca să-și găsească un rost în Bucureștiul ăsta scump și nemilos. Locuia cu mine într-un apartament mic, cu pereți subțiri și vecini curioși. Îl vedeam cum se chinuie să-și găsească un job stabil, cum se uită la anunțurile imobiliare și oftează. Știam că nu-i pot oferi mai mult.

— Ce vrei, Sorin? am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă.

— Am un apartament liber. L-aș da lui Vlad. Dar… există o condiție.

Mi s-a strâns stomacul. Cu Sorin niciodată nu era simplu.

— Vreau să ne recăsătorim. Doar așa îi dau apartamentul.

Am rămas fără aer. Am simțit că mă prăbușesc pe scaunul din bucătărie, printre vasele nespălate și mirosul de cafea rece. Am început să râd, dar râsul mi s-a transformat în plâns.

— Glumești? De ce ai face asta?

— Nu glumesc. Vreau să repar ce-am stricat. Și… poate că merităm o a doua șansă.

Mi-am amintit de toate serile în care venea acasă beat, de toate vorbele grele aruncate ca niște pietre, de ochii lui Vlad speriați. Nu era doar despre mine. Era despre copilul nostru.

În zilele următoare, n-am putut dormi. Vlad a observat că sunt absentă.

— Mamă, ce ai? Te văd îngândurată.

Nu i-am spus nimic la început. Cum să-i spun că tatăl lui vrea să mă folosească pe post de monedă de schimb? Cum să-i spun că viitorul lui depinde de trecutul meu?

Am mers la muncă ca un robot. Lucrez la un supermarket, la casierie. Oamenii trec pe lângă mine cu sacoșe pline și priviri goale. Uneori mă gândesc că fiecare are povestea lui ascunsă sub tăcere.

Într-o seară, am cedat și i-am spus lui Vlad totul. S-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea.

— Nu pot să cred! Cum poate să facă așa ceva? Mamă, nu accepta! Nu merită!

— Vlad, nu e atât de simplu… Ai nevoie de un loc al tău. Eu nu pot să-ți ofer asta.

— Nu vreau nimic cu prețul fericirii tale! Niciodată!

M-a durut să-l aud spunând asta, dar în același timp m-a făcut să mă simt mândră de el. Totuși, gândul nu-mi dădea pace: dacă refuzam, îi tăiam aripile? Dacă acceptam, îmi vindeam sufletul?

Am început să primesc mesaje de la Sorin:

„Gândește-te bine. Nu-ți cer nimic altceva decât o șansă.”

„Vlad merită mai mult decât îi poți oferi tu.”

M-am simțit mică și neputincioasă. Am început să mă întreb dacă nu cumva Sorin avea dreptate: poate că eu eram egoistă, poate că nu făceam destul pentru copilul meu.

Într-o duminică dimineață, mama mea a venit la cafea. I-am povestit totul printre lacrimi.

— Mirela, tu știi cel mai bine ce-ai trăit cu el. Nu te întoarce doar pentru un apartament! Fericirea nu se cumpără cu acte la notar!

Dar vocea mamei era slabă și obosită. Știa cât de greu e să fii singură în România, să crești un copil fără sprijin.

În zilele următoare am început să visez urât: eram din nou tânără, prinsă într-o căsnicie fără iubire, cu uși trântite și reproșuri fără sfârșit. Mă trezeam transpirată și speriată.

Vlad a venit într-o seară acasă cu ochii roșii:

— Mamă… am fost la tata. I-am spus că nu vreau apartamentul dacă tu trebuie să suferi pentru el.

M-a luat în brațe și am plâns amândoi ca doi copii pierduți.

Sorin a continuat să insiste. A venit chiar la ușa mea într-o seară ploioasă:

— Mirela, gândește-te! E singura șansă pentru Vlad!

L-am privit în ochi și am văzut acolo același om care m-a rănit cândva. Nu se schimbase nimic.

— Nu pot, Sorin. Nu pot să mă sacrific încă o dată pentru promisiuni goale.

A plecat fără să spună nimic.

Au trecut câteva luni de atunci. Vlad încă stă cu mine și încă visează la o viață mai bună. Eu încă lucrez la supermarket și încă mă întreb dacă am făcut alegerea corectă.

Uneori mă uit pe geam și mă gândesc: oare cât valorează liniștea sufletului meu? Oare câți dintre noi suntem puși în fața unor alegeri imposibile între trecut și viitor? Ce ați fi făcut voi în locul meu?