Între două lumi: Cum am ajuns să nu mai știu cine sunt

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! am izbucnit în bucătărie, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să leg șnurul halatului peste pijamaua udă de lapte.

Vlad s-a uitat la mine peste cana de cafea, obosit, cu cearcăne adânci. — Ce s-a mai întâmplat acum, Maria?

— Mama m-a sunat iar. Vor să vină să stea cu noi. Nu o să fie doar o săptămână, ci… un an! Au zis că vor să mă ajute cu bebe, dar… simt că mă sufoc!

Am simțit cum mi se strânge pieptul. De când am născut-o pe Ilinca, viața mea s-a transformat într-un carusel de emoții și oboseală. Mama și tata au venit din Bacău să mă ajute, dar ajutorul lor s-a transformat într-o prezență apăsătoare. Tata stătea toată ziua pe canapea, dând indicații despre cum să țin copilul sau ce să gătesc. Mama îmi verifica fiecare mișcare, de la felul în care spălam biberoanele până la cât timp petreceam la duș.

Vlad a oftat. — Maria, știi că îi respect, dar… nu putem trăi toți aici. Apartamentul e mic, Ilinca plânge noaptea, eu trebuie să lucrez de acasă… Și ai mei deja se simt dați la o parte.

Asta era problema: părinții lui Vlad locuiau la două blocuri distanță și veneau zilnic „să vadă fata”. Se uitau urât la ai mei, iar mama lui Vlad făcea mereu observații pasiv-agresive:

— La noi nu se ține copilul așa…
— Pe vremea mea nu aveam atâtea mofturi cu sterilizatul…

Mă simțeam prinsă între două lumi. Într-o parte, părinții mei, care voiau să mă protejeze și să mă ajute, dar nu știau când să se oprească. În cealaltă parte, familia lui Vlad, care se simțea exclusă și îmi reproșa că „nu îi las destul cu nepoata”.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit în sfârșit, am ieșit pe balcon cu mama.

— Mamă, nu știu cum să spun… Poate ar fi mai bine să mergeți acasă o perioadă. Vlad e stresat, eu sunt obosită… Poate găsim o bonă sau mă descurc singură.

Mama s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Cum poți să spui așa ceva? Noi am venit pentru tine! Să nu faci greșelile pe care le-am făcut eu! Vrei să mă dai afară?

Am simțit lacrimile urcându-mi în gât. — Nu vreau să vă dau afară… Dar nu mai pot! Simt că nu mai am aer!

A doua zi dimineață, tata a făcut scandal. — Dacă nu ne vrei aici, spune direct! Noi ne întoarcem la Bacău! Să vedem cum te descurci singură!

Vlad a intrat în bucătărie exact când tata ridica vocea. — Ce se întâmplă aici?

— Nimic! am răspuns repede, dar era prea târziu. Vlad s-a înroșit la față.

— Maria, trebuie să alegi: ori facem liniște în casă, ori eu plec la ai mei până vă hotărâți!

Am rămas blocată. Cum să aleg? Cum să-mi trimit părinții acasă fără să-i rănesc? Cum să-i spun lui Vlad că și el are dreptate? Cum să împac două familii care nu se suportă?

În zilele următoare am încercat să fac pe mediatorul. Am organizat mese comune, am încercat să le explic tuturor că am nevoie de liniște și sprijin, nu de certuri și reproșuri. Dar fiecare întâlnire se termina cu tensiuni mocnite sau izbucniri nervoase.

Într-o noapte, după ce Ilinca a avut febră și am stat cu ea în brațe până dimineața, m-am prăbușit pe podeaua din baie și am început să plâng în hohote. Nu mai știam cine sunt. Nu mai eram nici fata mamei mele, nici soția lui Vlad. Eram doar o umbră care încerca să mulțumească pe toată lumea și nu reușea decât să-i dezamăgească pe toți.

Într-o zi, mama lui Vlad a venit pe neașteptate și m-a găsit plângând în bucătărie.

— Maria, ce-ai pățit?

— Nimic… Sunt doar obosită…

S-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Știu că e greu. Și eu am trecut prin asta. Dar trebuie să-ți găsești curajul să spui ce simți. Altfel te pierzi pe tine.

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Seara i-am spus lui Vlad:

— Vreau să merg la un psiholog. Simt că mă sufoc între toți și nu mai pot duce totul singură.

Vlad m-a privit lung și m-a luat în brațe.

— Îmi pare rău că n-am văzut cât de greu îți este. Hai să găsim o soluție împreună.

Am început terapia și încet-încet am învățat să pun limite. Le-am spus părinților mei că îi iubesc, dar am nevoie de spațiu. Le-am explicat socrilor că vreau ca Ilinca să crească într-un mediu liniștit. Nu a fost ușor — au fost lacrimi, reproșuri și tăceri apăsătoare. Dar am început să respir din nou.

Astăzi, când Ilinca face primii pași prin sufragerie și râde cu gura până la urechi, mă uit la ea și mă întreb: Oare va trebui și ea să aleagă vreodată între două lumi? Sau va putea fi ea însăși fără frica de a răni pe cineva drag?