Datoria care nu se plătește niciodată: Când banii otrăvesc sângele familiei

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e în regulă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei noastre mici din cartierul Militari. Era trecut de miezul nopții, iar lumina slabă de la hotă făcea umbre ciudate pe fața lui. El stătea cu spatele la mine, sprijinit de chiuvetă, cu pumnii strânși.

— Ce vrei să fac? E mama mea, nu pot să-i întorc spatele! a răspuns el, fără să mă privească.

Mi-am mușcat buza de jos, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. De luni bune, întreaga noastră viață se învârtea în jurul celor 15.000 de lei pe care îi împrumutasem soacrei mele, doamna Lidia. Inițial, totul părea simplu: avea nevoie urgentă pentru operația fratelui mai mic al lui Vlad, Radu. Am dat banii fără să clipesc, convinsă că familia trebuie să se ajute la nevoie.

Dar operația trecuse de mult, Radu se făcuse bine, iar banii nu se mai întorceau. Mai rău, fiecare discuție despre datorie se transforma într-o ceartă. Lidia mă evita sau îmi răspundea sec la telefon. Vlad devenise tot mai nervos și retras, iar eu mă simțeam tot mai singură în propria casă.

Într-o duminică, la masa de prânz la ei acasă, am încercat din nou să aduc vorba:

— Lidia, știți că avem și noi nevoie de bani pentru avansul la apartament… Poate reușiți să ne dați măcar o parte din sumă luna asta?

A ridicat din umeri și a oftat teatral:

— Of, dragă, dacă aș avea… Dar știi cum e cu pensia mea și cu ratele la bancă. Și Radu încă nu și-a găsit serviciu stabil.

Vlad mi-a aruncat o privire tăioasă peste masă. Am simțit cum mi se strânge stomacul. În drum spre casă, tăcerea dintre noi era apăsătoare.

— De ce trebuie să faci mereu presiuni? m-a întrebat el brusc.

— Pentru că nu e corect! Sunt banii noștri! am izbucnit eu.

— E mama! Nu poți să-i vorbești așa!

Am simțit cum ceva s-a rupt atunci între noi. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la copilăria mea din Bacău, la părinții mei care nu mi-au cerut niciodată nimic și care m-au învățat că datoria trebuie plătită. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem eu undeva.

Zilele au trecut greu. Vlad venea târziu acasă și nu mai vorbea cu mine decât despre lucruri banale. Într-o seară, l-am auzit vorbind la telefon cu Lidia:

— Nu mai pot, mamă… Da, știu… Dar nu mai suport certurile astea… Da, o iubesc, dar nu știu cât mai rezist…

Am simțit un gol în stomac. M-am strecurat în baie și am plâns în șoaptă ca să nu mă audă.

A doua zi dimineață, am găsit pe masă o scrisoare de la banca unde aveam creditul pentru apartament: „Restanță la plata avansului. Riscați pierderea rezervării.” Am simțit că mă sufoc. Am sunat-o pe Lidia din nou:

— Vă rog… Măcar o mie de lei… E urgent…

A oftat:

— Nu pot acum, dragă. Poate luna viitoare…

Am închis telefonul tremurând de furie și neputință.

În acea seară, am decis să merg direct la ea acasă. Am găsit-o uitându-se la televizor cu Radu.

— Lidia, nu mai pot! Vreau să-mi dați banii! am spus cu voce tare.

Radu s-a ridicat brusc:

— Ce-ai cu mama? Nu vezi că n-are?

— Nu e problema ta! Sunt banii mei!

Lidia s-a ridicat și ea:

— Cum vorbești așa? După tot ce-am făcut pentru voi?

— Ce-ați făcut? Să-mi luați banii?

A izbucnit într-un plâns isteric:

— N-am vrut! Dar viața e grea! Dacă n-ai fi fost tu atât de insistentă…

Am plecat trântind ușa. În drum spre casă mi-am dat seama că nu era vorba doar despre bani. Era despre respect, despre limitele dintre familie și sacrificiu.

Când am ajuns acasă, Vlad mă aștepta pe hol:

— Ce-ai făcut? Mama m-a sunat plângând!

— Am cerut ce e al meu! am răspuns printre lacrimi.

— Nu mai pot trăi așa! a urlat el.

În acea noapte am dormit separat pentru prima dată în patru ani de căsnicie.

Au trecut luni până când Lidia ne-a dat înapoi o parte din bani — doar 2.000 de lei — și asta după ce Vlad a amenințat că nu mai merge pe la ei. Dar nimic nu mai era ca înainte. Încrederea dintre mine și Vlad era ciobită. Orice discuție despre familie sau bani era un câmp minat.

M-am întrebat adesea: dacă n-aș fi împrumutat banii aceia, oare am fi fost fericiți? Sau poate adevărul e că banii doar au scos la suprafață fisurile care existau deja între noi?

Acum stau singură la masa din bucătărie și privesc spre ușa pe care Vlad a plecat aseară după încă o ceartă despre „familie”. Mă întreb: cât valorează cu adevărat legătura de sânge atunci când banii otrăvesc totul? Poate fi vreodată iertată o datorie care nu e doar financiară, ci și sufletească?