Rochia cu flori și lacrimile de la banchet: Povestea mea, Ioana Dumitrescu

— Ioana, nu poți să mergi așa! strigă mama din prag, cu vocea tremurândă de furie și teamă. Rochia mea cu flori, cumpărată din banii strânși la meditații, părea brusc o crimă împotriva bunului-simț. M-am privit în oglindă: nu era nimic indecent, doar că nu era genul de rochie pe care mama și-ar fi dorit să o port la banchet. Voia ceva clasic, sobru, fără imprimeuri, fără culoare. Dar eu voiam să fiu eu însămi, măcar o dată.

— Mama, e doar o rochie! am încercat să-i explic, dar ea deja își freca fruntea cu palma, semn că nu mai avea răbdare.

— Nu înțelegi! Ce o să zică lumea? Ce o să spună doamna dirigintă? Tatăl tău dacă ar vedea…

Am oftat. Tata nu mai era demult parte din viața noastră, dar mama încă trăia cu frica judecății lui, a vecinilor, a rudelor. Am ieșit pe ușă fără să mai spun nimic. În spatele meu am auzit-o plângând încet.

Pe drum spre liceu, am simțit cum fiecare pas mă apasă tot mai tare. Îmi imaginam deja privirile colegilor, șoaptele fetelor din clasă, râsetele băieților. Dar când am intrat în sala decorată festiv, am zâmbit larg prietenei mele, Raluca.

— Ești superbă! mi-a spus ea sincer. Nu-i lăsa pe ceilalți să te facă să te simți prost.

Dar nu toți gândeau ca ea. La masa profesorilor, doamna dirigintă m-a privit lung și a șoptit ceva la urechea directoarei. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. În jurul meu, câteva colege își făceau selfie-uri și râdeau zgomotos.

— Uite-o pe Ioana, cu rochia aia de câmp! a spus Ana-Maria, fata cea populară. Parcă ai venit la picnic, nu la banchet!

Am încercat să ignor răutățile, dar fiecare cuvânt era ca un ac în inimă. Am dansat puțin cu Raluca și cu Vlad, băiatul care îmi plăcea în secret. El mi-a zâmbit cald:

— Îmi place rochia ta. Ești diferită și asta e bine.

Pentru o clipă am simțit că totul va fi bine. Dar la scurt timp după aceea, diriginta s-a apropiat de mine.

— Ioana, putem vorbi puțin?

Am ieșit împreună pe holul pustiu. Mi-a spus pe un ton rece:

— Nu cred că această ținută este potrivită pentru un eveniment atât de important. Ar fi bine să mergi acasă și să te schimbi.

M-am blocat. Nu-mi venea să cred că aud asta chiar de la ea, cea care mereu ne spunea să avem curaj să fim noi înșine.

— Dar… nu am altă rochie. Și… chiar contează atât de mult?

— Contează imaginea școlii, Ioana. Și contează respectul față de ceilalți.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am ieșit afară fără să mai spun nimic. Ploua mărunt și rece. Am stat sub streașină, cu lacrimile amestecându-se cu picăturile de ploaie.

Telefonul a vibrat: era mama.

— Ioana, unde ești? Te rog să vii acasă…

Nu i-am răspuns. M-am simțit singură și nedreptățită. Tot ce voiam era să mă bucur de o seară care trebuia să fie specială pentru mine și colegii mei.

După câteva minute, Raluca a venit după mine.

— Nu merită să plângi pentru ei! Hai înapoi!

Dar nu mai puteam. Simțeam că dacă mă întorc, toți ochii vor fi pe mine și fiecare șoaptă va fi despre cât de nepotrivită sunt.

Am plecat acasă pe jos, prin ploaie. Mama m-a întâmpinat la ușă speriată.

— Ce s-a întâmplat?

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Pentru prima dată după mult timp, mama m-a luat în brațe fără să spună nimic. Doar m-a ținut strâns și m-a lăsat să plâng.

În zilele următoare au circulat tot felul de zvonuri despre mine la școală. Unii m-au apărat, alții au râs pe seama mea. Vlad mi-a scris un mesaj:

„Nu lăsa o rochie sau niște oameni mici să-ți fure bucuria.”

Am realizat atunci cât de greu este să fii tu însuți într-o lume care vrea să te facă după chipul și asemănarea ei. Mama a început să mă privească altfel; parcă a înțeles că nu hainele ne definesc valoarea.

Ani mai târziu încă mă gândesc la acea noapte și la cât de mult m-a schimbat. Nu am avut parte de dansuri sau poze perfecte la banchet, dar am câștigat ceva mai important: curajul de a fi eu însămi.

Mă întreb adesea: De ce ne e atât de frică de judecata celorlalți? Oare când vom învăța cu adevărat să ne acceptăm unii pe alții așa cum suntem?