Fratele care nu-mi mai vorbește: Poveste despre gelozie, familie și distanță pierdută

— Nu-mi pasă! Ține-ți mașina și lasă-mă în pace! — vocea lui Filip a răsunat atât de tare în sufrageria noastră mică, încât am simțit cum mi se strânge stomacul. Era pentru prima dată când fratele meu ridica tonul la mine. Până atunci, fusesem mereu o echipă: eu, Irina, și el, Filip, cu doi ani mai mare, dar mereu protector și blând.

Totul s-a schimbat într-o după-amiază de aprilie, când tata a venit acasă cu cheile unei Dacii Sandero albastre și le-a pus în mâna mea. „Ai luat BAC-ul cu 9.80, meriți ceva frumos”, a spus el, mândru. Mama a zâmbit larg, iar Filip… Filip s-a retras în camera lui fără să spună nimic. Atunci nu am înțeles ce se întâmplă. Am crezut că e obosit sau că are altceva pe cap. Dar în zilele următoare, tăcerea lui a devenit tot mai apăsătoare.

Încercam să-l implic în bucuria mea. „Hai să mergem la o plimbare! Poți conduce tu primul!”, i-am spus într-o seară. M-a privit scurt, cu ochii aceia cenușii pe care îi știam atât de bine, dar acum păreau reci ca piatra. „Nu am chef”, a răspuns sec și a ieșit din casă trântind ușa.

Părinții mei nu păreau să observe schimbarea. Tata era ocupat cu serviciul la primărie, mama cu contabilitatea ei și cu grijile zilnice. Eu eram singura care simțea cum casa noastră se umple de o liniște ciudată, ca o ceață groasă care nu te lasă să respiri.

Într-o seară, l-am auzit pe Filip vorbind la telefon cu un prieten: „Normal că i-au luat ei mașină! Ea e fata perfectă, eu sunt doar băiatul care nu-i dezamăgește prea tare.” M-am ascuns după ușă și am simțit cum mă năpădește rușinea. Nu cerusem eu mașina. Nici nu-mi dorisem-o cu adevărat. Dar acum o aveam și simțeam că între mine și Filip s-a ridicat un zid.

Am încercat să vorbesc cu el. „Filip, ce se întâmplă? De ce nu mai vrei să stai cu mine?”

S-a uitat la mine lung, apoi a spus încet: „Tu chiar nu vezi? Totul e despre tine mereu. Notele tale, premiile tale, acum mașina ta. Eu? Eu sunt invizibil.”

Am vrut să-i spun că nu e adevărat, că pentru mine el era totul. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Cum să-i explic că nici eu nu mă simțeam specială? Că și eu mă simțeam uneori invizibilă în fața așteptărilor părinților?

Zilele au trecut greu. Filip venea acasă târziu, mânca singur și apoi se închidea în cameră. Mama întreba uneori: „Ce are Filip? E răcit?” Tata dădea din umeri: „E adolescent, lasă-l.” Nimeni nu voia să vadă adevărul.

Într-o duminică dimineață, am găsit pe masa din bucătărie o scrisoare de la Filip:

„Nu pot să mai stau aici. Mă sufoc. Poate dacă plec o vreme, o să vă dați seama că exist și eu.”

Am izbucnit în plâns. Mama a început să-l sune disperată, tata s-a enervat: „Ce prostii sunt astea?!” Dar eu știam că nu e doar o criză de adolescență. Era durerea aceea surdă care se adunase ani de zile între noi.

Filip s-a întors după două zile. Nu a spus unde a fost. A intrat direct în camera lui și nu a mai ieșit decât pentru școală sau masă. Eu încercam să-l prind pe hol, să-i spun ceva, orice, dar mă evita cu încăpățânare.

Într-o seară, l-am găsit pe balcon fumând. Am ieșit lângă el, tremurând:

— Îmi pare rău pentru tot… Nu am vrut să te rănesc.

A aruncat țigara peste balustradă și m-a privit pentru prima dată cu adevărat:

— Nu tu ești de vină, Irina. Dar nici eu nu mai pot să fiu doar fratele tău mai mare care trebuie să fie mereu ok cu orice.

Am stat acolo în tăcere, privind luminile orașului mic din provincie care părea atât de strâmt pentru doi frați care nu mai știau cum să fie împreună.

A trecut un an de atunci. Relația noastră nu s-a vindecat complet. Vorbim rar, ne vedem la mesele de familie și schimbăm politețuri. Uneori îl văd privind spre mine ca și cum ar vrea să spună ceva, dar renunță mereu.

M-am întrebat de sute de ori dacă puteam face ceva diferit. Dacă ar fi trebuit să refuz mașina sau să vorbesc mai mult cu el înainte ca totul să se rupă.

Poate că gelozia nu e doar despre lucruri materiale, ci despre nevoia fiecăruia de a fi văzut și iubit la fel. Poate că părinții noștri n-au știut cum să ne arate că suntem amândoi importanți.

Mă uit la cheia mașinii și mă gândesc: oare câte familii se destramă din cauza unor gesturi mici care par nevinovate? Oare cât de greu e să spui „te văd” celui de lângă tine înainte să fie prea târziu?