Fericirea la răscruce: Povestea Iuliei Dumitrescu

— Ai văzut-o pe Iulia? Săraca, iar s-a întors singură acasă…

Am încremenit cu mâna pe clanță, ascultând cum vocea ascuțită a doamnei Stancu răzbate prin ușa subțire a apartamentului meu din blocul vechi de pe strada Mihai Eminescu. Nu era prima dată când auzeam astfel de vorbe, dar azi, după o noapte albă și o ceartă telefonică cu fiica mea, Ana, totul părea mai greu de suportat.

— Ce să-i faci, dragă, dacă bărbatul a plecat? Cine știe ce-o fi făcut ea… a continuat doamna Popescu, cu tonul acela complice care mă făcea să-mi doresc să dispar.

Am ieșit în grabă pe scară, încercând să nu le privesc. M-au salutat scurt, cu zâmbete false. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. M-am întrebat pentru a mia oară: când am ajuns să fiu subiect de bârfă? Când am devenit „femeia părăsită”?

Divorțul de Radu fusese inevitabil. Ani la rând am tăcut, am înghițit vorbe grele și promisiuni încălcate. Într-o zi, când Ana era la facultate, am făcut bagajele lui Radu și i-am spus că nu mai pot. A plecat fără să privească înapoi. De atunci, liniștea casei mă apasă ca un plumb.

Ana nu mi-a iertat niciodată decizia. — Mama, trebuia să mai ai răbdare! Toate familiile au probleme! — mi-a strigat la telefon ultima dată. De atunci, vorbim rar și rece. Simt că am pierdut-o și pe ea.

În acea dimineață, am mers la piață cu pași grăbiți, încercând să scap de gânduri. Pe drum, m-am întâlnit cu doamna Iliescu, care m-a privit cu milă.

— Iulia, dragă, dacă ai nevoie de ceva… știi că poți veni la mine.

Am zâmbit forțat. Nu voiam milă. Voiam doar să nu mai fiu judecată. Seara, am stat pe balcon privind luminile orașului. În blocul de vizavi, o familie râdea la masă. Mi-am amintit de serile când Ana era mică și ne jucam „Nu te supăra, frate!” pe covorul din sufragerie. Atunci eram fericiți? Sau doar păream?

Într-o zi, Ana a venit pe neașteptate. A intrat grăbită, cu ochii roșii de plâns.

— Mama, nu mai pot! M-am certat cu Vlad… cred că ne despărțim.

Am simțit un val de compasiune și teamă. Am vrut să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi.

— Tu ce știi despre iubire? Ai distrus tot ce aveai!

M-au durut cuvintele ei mai tare decât orice insultă a lui Radu. Am tăcut. Seara aceea a trecut greu; Ana a dormit la mine, dar între noi era un zid.

Zilele au trecut monoton. La serviciu — contabilitate la o firmă mică — colegii mă priveau ciudat când răspundeam la telefon cu voce stinsă. Șeful meu, domnul Marinescu, mi-a spus într-o zi:

— Iulia, trebuie să fii mai prezentă! Nu poți lăsa problemele personale să-ți afecteze munca.

Am simțit cum mă sufoc. Toată lumea avea așteptări: să fiu puternică, să nu mă plâng, să nu arăt că sufăr. Dar cine mă întreba ce simt?

Într-o seară ploioasă, Ana m-a sunat plângând:

— Mama… îmi pare rău pentru tot ce ți-am spus. Poți veni la mine?

Am alergat prin ploaie spre garsoniera ei din Drumul Taberei. Am găsit-o ghemuită pe canapea. Am luat-o în brațe și am plâns amândouă.

— Mi-e frică să fiu singură… — a șoptit ea.

— Și mie mi-a fost frică mereu — i-am răspuns sincer.

A fost pentru prima dată când am simțit că ne apropiem din nou. Am vorbit toată noaptea despre greșeli și regrete. I-am spus cât de greu mi-a fost să aleg între liniștea mea și imaginea unei familii perfecte pentru ceilalți.

A doua zi dimineață, Ana mi-a zâmbit timid:

— Poate ar trebui să facem ceva doar pentru noi două… Să mergem la munte? Să ne găsim fericirea altfel?

Am acceptat fără ezitare. Pentru prima dată după mult timp, am simțit speranță.

Când ne-am întors acasă după weekendul petrecut la Sinaia, vecinele ne-au privit curioase. Nu le-am mai dat importanță. Am învățat că fericirea nu trebuie explicată nimănui.

Uneori mă întreb: cât de mult ne lăsăm viețile conduse de frica de gura lumii? Câte vise îngropăm doar ca să nu fim judecați? Poate că adevărata schimbare începe atunci când alegem să trăim pentru noi.