Vacanța de vis care s-a transformat în coșmar din cauza mamei mele

— Nu pot să cred! Radu, mama e la ușă! am șoptit panicată, cu mâna tremurândă pe clanță. Mara, care tocmai își împacheta costumul de baie cu unicorni, s-a oprit și m-a privit nedumerită. Înainte să apuc să reacționez, mama a intrat val-vârtej în hol, cu valiza după ea și un zâmbet larg, de parcă era invitatul de onoare la o petrecere.

— Ce surpriză! am încercat eu să par entuziasmată, dar vocea mi-a trădat neliniștea. Radu a rămas nemișcat lângă ușă, cu privirea fixată în podea. Știa și el ce urmează: fiecare vacanță, fiecare moment important din viața noastră era confiscat de mama mea, Elena. Și de fiecare dată promiteam că data viitoare voi spune „nu”. Dar niciodată nu reușeam.

— Am venit să vă ajut cu bagajele! Și să mergem împreună la mare, nu-i așa? a spus mama, fără să aștepte răspuns. Mara a sărit în brațele ei, fericită. Eu am simțit cum mi se strânge stomacul.

În acea seară, după ce Mara a adormit, Radu a venit lângă mine în bucătărie. — Oana, trebuie să vorbim. Nu mai putem continua așa. E vacanța noastră, nu a Elenei. Când o să-i spui că avem nevoie de spațiu?

Am simțit cum mă sufoc între loialitatea față de mama și dorința de a-mi proteja familia. — Nu pot… știi cât de singură e de când tata a murit. Dacă o refuz acum, n-o să-mi ierte niciodată.

Radu a oftat și a ieșit din cameră. Am rămas singură cu gândurile mele și cu sentimentul apăsător că iar am dat greș.

A doua zi am pornit spre mare. Mama vorbea întruna despre cât de bine îi va prinde aerul sărat și cum va avea grijă de Mara ca să ne putem odihni și noi. Dar realitatea a fost alta: fiecare decizie trebuia aprobată de ea — unde mergem la plajă, ce mâncăm, la ce oră ne culcăm. Mara era încântată de atenția bunicii, dar Radu devenea tot mai tăcut.

Într-o seară, când am vrut să ieșim doar noi doi la o plimbare pe faleză, mama s-a supărat:

— Cum adică să rămân singură? Nu vă pasă deloc de mine! Dacă pățesc ceva?

Am încercat să-i explic că avem nevoie de timp în doi, dar s-a trântit pe pat și a început să plângă teatral. Mara s-a speriat și a venit la mine:

— Mami, de ce plânge bunica?

Am înghițit lacrimile și am încercat să-i spun că totul e în regulă. Dar nu era.

În zilele următoare tensiunea a crescut. Radu nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Mama făcea observații la orice: „Nu-i dai copilului destule fructe”, „Radu nu e atent cu tine”, „Nu știi să te organizezi”. Mă simțeam prinsă într-o capcană fără ieșire.

Într-o dimineață, după un mic dejun presărat cu reproșuri subtile din partea mamei, Radu a izbucnit:

— Oana, eu plec acasă! Nu mai suport! Ori rămâne ea, ori rămân eu!

Mama s-a ridicat brusc:

— Cum îți permiți să vorbești așa? Eu am crescut-o pe Oana singură! Fără mine n-ar fi ajuns nimic!

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Mara plângea în brațele mele. Radu își făcea bagajul. Mama țipa că nu o respectăm.

Atunci am cedat. Am ieșit pe balcon și am început să plâng în hohote. Nu mai puteam. Îmi doream doar liniște și o familie normală.

După câteva ore de tăcere apăsătoare, m-am dus la mama:

— Mamă, te rog… trebuie să înțelegi că am nevoie de spațiu pentru familia mea. Te iubesc, dar nu mai pot trăi mereu după regulile tale.

A rămas mută câteva secunde. Apoi a început să plângă încet:

— Niciodată n-ai să mă înțelegi… O să rămân singură…

Am simțit milă și vinovăție, dar și o ușurare ciudată că am spus ce aveam pe suflet.

Radu a venit lângă mine și m-a strâns în brațe. — E timpul să fim noi pe primul loc, Oana.

Mama a plecat a doua zi dimineață cu primul tren spre București. Mara era tristă, dar eu simțeam că respir pentru prima dată după mulți ani.

Vacanța noastră nu a fost perfectă. Dar pentru prima dată am avut curajul să pun limite. Și poate asta e adevărata maturitate: să alegi ce fel de familie vrei să fii.

Mă întreb: câți dintre noi reușim cu adevărat să ne desprindem de trecut și să ne construim propriul drum? Sau vom rămâne mereu prizonierii vinovăției față de părinți?