O moștenire amară: Între dragoste și datorie

— Nu mai știu cine ești, fata mea… De ce nu mă lași să merg acasă?

Cuvintele bunicii mele, Ana, au căzut ca un ciob de gheață în sufletul meu. Stăteam în bucătăria apartamentului vechi din Drumul Taberei, cu mâinile tremurând pe cana de ceai. Era a treia oară în acea săptămână când nu mă recunoștea. Mă uitam la ea, la chipul acela care mi-a fost mereu refugiu, și simțeam cum mă sufoc între dragoste și neputință.

Totul a început cu telefonul notarial: „Domnișoara Raluca, bunica dumneavoastră v-a lăsat apartamentul prin testament. Vă așteptăm să semnați actele.” Am simțit atunci un amestec ciudat de mândrie și teamă. Nu era doar o locuință, era toată copilăria mea, mirosul de cozonac și sunetul radioului vechi. Dar odată cu cheia, am primit și o povară: bunica nu mai putea trăi singură.

Mama și unchiul meu, Sorin, s-au spălat repede pe mâini. „Ești tânără, ai timp, noi avem serviciu și copii,” mi-a spus mama la telefon, cu vocea aceea tăioasă pe care o folosea când voia să pună punct discuției. Sorin nici măcar nu a venit la spital când bunica a căzut prima dată. „Nu pot, sunt la Brașov cu afaceri.”

Așa am ajuns să mă mut cu bunica. Am renunțat la chiria din Militari și la planurile mele de a pleca în Franța cu Vlad, iubitul meu. Vlad m-a privit lung când i-am spus că rămân: „Raluca, nu poți să-ți sacrifici viața pentru cineva care nici nu te mai recunoaște.” Dar eu nu puteam să o las singură. Era mama mamei mele, femeia care m-a crescut când ai mei divorțau și lumea mea se prăbușea.

Primele luni au fost un carusel de emoții: zile bune, când bunica își amintea rețeta de sarmale și îmi povestea cum l-a cunoscut pe bunicul la balul din 1958; zile negre, când mă confunda cu vecina sau încerca să iasă noaptea din casă, convinsă că trebuie să meargă la serviciu. Am învățat să ascund cheile, să pun bilețele pe uși („Aici e casa ta, Ana!”), să-i spun povești liniștitoare când plângea după părinții ei morți de zeci de ani.

Familia? Doar la telefon. Mama venea o dată pe lună cu o pungă de portocale și multe sfaturi necerute: „Ai grijă să nu-i dai prea mult zahăr! Ai sunat la doctor? Ai făcut programare la analize?” Sorin trimitea bani din când în când, dar nu voia să audă de vizite: „Nu pot s-o văd așa. Mai bine ține-mă la curent.”

Într-o seară, după ce bunica a făcut o criză de panică și a spart o vază crezând că e cineva în casă, am cedat. Am sunat-o pe mama plângând:
— Nu mai pot! Mă simt singură, nu știu ce să fac!
— Raluca, fiecare are viața lui. Dacă nu poți, du-o la azil.

Cuvântul acela — azil — mi-a răsunat ca o condamnare. Cum să o trimit acolo? Știam poveștile despre bătrâni uitați pe coridoare reci. Dar Vlad insista: „Te pierzi pe tine. Nu mai ești tu. Nu mai râzi, nu mai visezi.”

Am început să mă cert cu toți: cu mama („Tu ai ales!”), cu Vlad („Nu mă înțelegi!”), chiar și cu mine însămi. M-am întrebat dacă nu sunt egoistă că vreau să plec sau dacă nu sunt slabă că rămân. Într-o noapte am stat pe balcon și am plâns până la răsărit.

Bunica s-a stins într-o dimineață liniștită de martie, ținându-mă de mână. În ultimele ei clipe m-a privit lung și mi-a spus încet: „Mulțumesc că ai rămas.” Atunci am știut că nu sacrificasem nimic — doar iubisem până la capăt.

Apartamentul a rămas gol și tăcut. Familia s-a adunat pentru parastas și apoi fiecare a plecat în lumea lui. Mama a încercat să mă îmbrățișeze stângaci; Sorin a întrebat dacă vreau să vând apartamentul.

Acum stau singură în sufrageria unde odinioară râdeam împreună și mă întreb: oare cât valorează o moștenire? E doar o cheie sau e suma tuturor lacrimilor și nopților nedormite? Dacă ar fi să aleg din nou… aș avea curajul să iubesc la fel?