Noaptea în care visele mele s-au frânt: O poveste despre rușine, familie și regăsire

— Irina, tu chiar ai de gând să ieși așa din casă? vocea mamei a tăiat aerul din sufragerie ca o lamă. M-am oprit în prag, cu rochia mea roz pal, cusută de bunica, strângându-mi genunchii cu palmele transpirate. Tata s-a uitat la mine peste ziar și a râs scurt, cu un sunet pe care nu-l mai auzisem până atunci: „Parcă ești o bomboană pe băț!”

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc și ochii mi se umplu de lacrimi. Era prima mea petrecere de la școală, primul bal la care aveam voie să merg. Îmi dorisem atât de mult să fiu ca fetele din filmele pe care le vedeam la televizor, să dansez, să râd, să mă simt frumoasă. Dar în momentul acela, tot ce-mi doream era să dispar.

— Las-o, măi, că-i copil! a încercat bunica să intervină din bucătărie, dar mama a ridicat din sprâncene:

— Nu vreau să râdă lumea de ea! Ce-o să zică doamna dirigintă? Că n-avem grijă de copil?

Am simțit cum inima mi se strânge. Nu voiam decât să fiu văzută. Să fiu acceptată. Să nu mai fiu „fata ciudată” din clasă, cea care citește prea mult și nu are haine de firmă.

Am ieșit pe ușă cu capul plecat, rochia atârnând greoaie pe umeri. Pe drum spre școală, am încercat să-mi țin lacrimile în frâu. M-am întâlnit cu Raluca, colega mea cea mai bună, care m-a privit lung:

— Ce-ai pățit? De ce ai ochii roșii?

— Nimic… doar vântul, am mințit eu, încercând să zâmbesc.

Balul era deja în toi când am ajuns. Muzica răsuna tare, luminile colorate dansau pe pereți, iar copiii râdeau și se îmbrânceau pe ringul de dans. M-am lipit de perete, încercând să devin invizibilă.

La un moment dat, Vlad — băiatul pe care îl plăceam în secret — s-a apropiat de mine:

— Frumoasă rochie… ai împrumutat-o de la bunica?

Toți din jur au izbucnit în râs. Am simțit cum mă sufoc. Am fugit la baie și m-am încuiat într-o cabină. Am plâns acolo minute întregi, cu obrajii lipiți de mânecile rochiei. M-am întrebat dacă așa va fi mereu: dacă voi fi mereu ținta glumelor, dacă nu voi fi niciodată suficient de bună pentru ai mei sau pentru ceilalți.

Când m-am întors acasă, mama m-a întrebat:

— Cum a fost?

— Bine, am mințit din nou. Nu voiam să-i dau satisfacția că avusese dreptate.

În noaptea aceea n-am putut dormi. M-am uitat la tavan și am simțit că nu mai sunt copil. Că ceva s-a rupt în mine. În zilele următoare am început să mă retrag tot mai mult. Nu mai vorbeam cu Raluca, nu mai citeam cu voce tare la ore. Mama a observat:

— Ce-i cu tine? De ce ești așa morocănoasă?

— Nimic.

— Dacă nu-ți trece până la sfârșitul săptămânii, te duc la psiholog!

Tata a dat din umeri:

— Las-o în pace, o să-i treacă.

Dar nu mi-a trecut. Am început să mă uit în oglindă și să văd doar defecte: părul prea deschis la culoare, nasul prea mic, ochii prea mari. Rochia roz a rămas agățată în dulap luni întregi — nu m-am mai atins de ea niciodată.

Bunica a fost singura care a observat cu adevărat:

— Irina, știi că rochia aia am cusut-o cu drag pentru tine? Nu contează ce zic ceilalți. Tu trebuie să te placi pe tine.

Am izbucnit în plâns în brațele ei. I-am spus totul: cum m-au făcut părinții de râs, cum au râs copiii la bal, cum nu mă mai simt eu însămi.

— Știi ce cred eu? a zis bunica ștergându-mi lacrimile. Oamenii râd când nu înțeleg sau când le e teamă. Dar tu ești specială tocmai pentru că ești altfel.

Am început încet-încet să cred asta. Am reluat legătura cu Raluca și i-am povestit totul. Ea m-a ascultat fără să mă judece:

— Știi ceva? Și eu am pățit la fel când eram mică. Mama mereu spunea că nu sunt destul de slabă ca celelalte fete.

Am început să ne susținem una pe alta. La următorul eveniment de la școală am purtat o bluză galbenă cu flori mari — tot de la bunica — și nu mi-a mai păsat ce spun ceilalți.

Mama încă face glume uneori despre hainele mele sau despre cât citesc. Tata încă ridică din sprâncene când îi spun ce vreau să devin când voi fi mare: scriitoare sau profesoară de română.

Dar acum știu că nu trebuie să le fac pe plac tuturor. Că e ok să fii diferit. Că uneori părinții rănesc fără să-și dea seama și că vindecarea începe atunci când găsești curajul să vorbești despre durerea ta.

Mă întreb adesea: câți copii ca mine trec prin asta? Câți dintre noi ne pierdem vocea din cauza unor cuvinte aruncate la nervi sau din neînțelegere? Oare cât ar dura lumea să fie un pic mai blândă dacă am asculta mai mult și am judeca mai puțin?