Umbra dintre noi: Povestea Anei, fata care a învățat să tacă

— Ana, de ce nu poți fi și tu ca Vlad? Vocea mamei răsuna în bucătăria noastră mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de pâine prăjită. Aveam paisprezece ani și deja știam răspunsul pe de rost: pentru că nu eram Vlad. Pentru că nu eram băiatul perfect, cu ochi albaștri și note mari la matematică, pentru că nu eram băiatul care-i semăna la ambiție și la zâmbetul acela fals pe care îl afișa la fiecare reuniune de familie.

M-am uitat la Vlad, care își sorbea liniștit ceaiul, fără să ridice privirea din telefon. Nu părea să-i pese că mama tocmai mă făcuse praf în fața lui. Tata era plecat de mult, iar bunica, singura care mă mai mângâia uneori pe creștet, stătea retrasă în camera ei, cu ochii în cartea de rugăciuni.

— Las-o, mamă, am murmurat eu, încercând să-mi ascund lacrimile. — Nu e vina mea că Vlad e preferatul tău.

Mama a oftat teatral și a început să strângă masa cu gesturi repezite. — Nu mai dramatiza, Ana. Dacă ai încerca măcar să te ții de școală ca fratele tău, poate aș avea și eu motive să fiu mândră.

Așa era mereu. Orice făceam eu era insuficient. Dacă luam un opt la română, Vlad avea zece la mate. Dacă pictam un tablou pentru concursul școlii, Vlad câștiga olimpiada județeană. Și tot așa, până când am început să cred că nu mai are rost să încerc.

Într-o seară, când ploaia bătea în geamuri și casa mirosea a supă de pui, am auzit-o pe mama vorbind la telefon cu o prietenă:

— Ana? Eh, nu știu ce să zic… E cam visătoare, nu prea e bună la nimic. Vlad însă… Vlad e mândria mea!

Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote, cu pumnii strânși și cu inima cât un purice. M-am întrebat dacă aș fi putut face ceva diferit, dacă aș fi putut fi altcineva.

Zilele au trecut una după alta, toate la fel de gri. La școală eram invizibilă. Colegii mă ignorau sau mă tachinau pentru hainele mele vechi sau pentru faptul că nu ieșeam niciodată cu ei în oraș. Acasă, mama îmi arunca priviri reci și vorbe tăioase:

— Ai văzut ce premiu a luat Vlad? Tu ce ai făcut azi?

— Am citit o carte… am spus timid.

— O carte! Ce folos? Vlad muncește pentru viitorul lui, tu pierzi vremea cu prostii.

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun bunicii ce simt.

— Bunico, crezi că mama mă iubește?

Ea m-a privit lung, cu ochii umeziți de vârstă și de durere.

— Of, Ana… Fiecare mamă își iubește copiii în felul ei. Dar uneori… uneori uităm să arătăm asta celor care au cea mai mare nevoie.

Am vrut să o cred. Dar în fiecare zi simțeam cum mă sting tot mai mult. Începusem să urăsc tot ce era legat de Vlad: râsul lui, camera lui ordonată, trofeele lui aliniate pe rafturi. Îl uram pentru că era motivul pentru care eu nu existam.

Într-o după-amiază de vară, când Vlad a venit acasă cu încă un premiu, mama a organizat o mică petrecere în sufragerie. Eu stăteam pe margine, cu o farfurie goală în mână. Nimeni nu m-a întrebat nimic. Nimeni nu mi-a spus „bravo” pentru desenul meu expus la bibliotecă.

După ce toți au plecat, am intrat în camera mea și am început să scriu într-un caiet vechi:

„Dacă aș dispărea mâine, oare cine ar observa?”

Am început să lipsesc tot mai des de acasă. Mă plimbam prin parc sau stăteam ore întregi la bibliotecă. Îmi imaginam că sunt altcineva: o fată iubită, apreciată, văzută. Dar când mă întorceam acasă, realitatea mă lovea ca un val rece.

Într-o seară, mama a intrat val-vârtej în camera mea:

— Ce-i cu tine? De ce ești mereu morocănoasă? De ce nu poți fi normală?

Am ridicat privirea din carte și am spus pentru prima dată ceea ce mă durea:

— Pentru că nu mă vezi! Pentru tine contează doar Vlad!

A rămas blocată o clipă. Apoi a ridicat tonul:

— Nu vorbi prostii! Eu vă iubesc pe amândoi!

— Atunci de ce nu simt asta? am izbucnit eu.

A ieșit trântind ușa. Am rămas singură cu ecoul propriilor mele cuvinte.

În acea noapte am visat că plutesc într-un lac negru și rece. Strigam după mama, dar ea nu mă auzea. M-am trezit transpirată și cu inima bătând nebunește.

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masă: „Ana, trebuie să merg la serviciu devreme. Să nu uiți să-l ajuți pe Vlad cu temele.”

Atunci am știut: pentru mama voi fi mereu doar umbra fratelui meu.

Anii au trecut greu. Am terminat liceul fără fast, fără poze cu flori sau baloane colorate. Mama era ocupată cu Vlad și admiterea lui la facultate. Eu am plecat la București, la Litere – singurul loc unde simțeam că pot respira.

La facultate am întâlnit oameni care m-au văzut cu adevărat. Prieteni care mi-au citit poeziile și mi-au spus că sunt talentată. Pentru prima dată în viață am simțit că exist.

Dar rana din copilărie nu s-a vindecat niciodată complet. De fiecare dată când sunam acasă și mama răspundea absent:

— Ce mai face Vlad? îl întrebam automat.

— E bine! A luat bursă! Tu?

— Eu… scriu poezii.

— Aha… Bravo…

Și tăcerea dintre noi creștea ca o prăpastie.

Acum sunt adult și încă încerc să-mi găsesc locul în lume. Încerc să nu-l urăsc pe Vlad – el n-a avut nicio vină că a fost preferatul mamei. Dar uneori resentimentul mă roade pe dinăuntru ca o boală veche.

M-am întrebat mereu: Oare câți copii ca mine există? Câți dintre noi ne stingem încet sub greutatea indiferenței părinților noștri?

Poate că povestea mea îi va face pe unii părinți să-și privească copiii altfel. Poate că cineva va avea curajul să spună „te văd” înainte să fie prea târziu.

Mă întreb adesea: Dacă mama m-ar fi iubit altfel… oare cine aș fi fost azi?