„Nu mai pot să te port în spate”: Povestea unei femei care a spus stop sacrificiului în căsnicie

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să te port în spate! Fă-ți singur cumpărăturile, gătește-ți, spală-ți hainele! Eu nu mai sunt aici doar ca să-ți fiu menajeră!

Cuvintele mi-au ieșit din gură ca un strigăt, răsunând în bucătăria noastră mică din cartierul Drumul Taberei. Era trecut de ora opt seara, iar eu tocmai terminasem de strâns masa după ce Mihai mâncase fără să spună măcar un „mulțumesc”. Copiii, Ana și Vlad, se uitau la noi cu ochii mari, simțind că ceva grav se întâmplă.

Mihai s-a uitat la mine ca și cum aș fi vorbit o limbă străină. — Ce-ai pățit, Irina? De ce țipi? Nu e normal să ai grijă de casă? Eu muncesc toată ziua!

— Și eu muncesc! Am venit de la serviciu la șase, am luat copiii de la afterschool, am făcut piața, am gătit, am spălat, iar tu… tu nici măcar nu vezi cât mă consum. Nu mai pot!

A urmat o tăcere apăsătoare. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Ani de zile am tăcut, am făcut compromisuri, m-am pus pe ultimul loc. M-am mințit că așa trebuie să fie o soție bună. Dar în seara aceea, ceva s-a rupt.

Mihai a dat din mână a lehamite și s-a trântit pe canapea cu telefonul în mână. Copiii au fugit în camera lor. Am rămas singură în bucătărie, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am întrebat: când am ajuns aici? Când am devenit invizibilă pentru omul pe care l-am iubit?

A doua zi dimineață, Mihai s-a comportat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. — Irina, ai făcut cafeaua?

L-am privit în ochi și am spus calm: — Nu. Fă-ți singur.

A rămas blocat câteva secunde. — Ce-i cu tine?

— Sunt obosită. Vreau să fim parteneri, nu servitoare și stăpân.

A oftat și a plecat fără să spună nimic. În zilele următoare, tensiunea a crescut. Mihai a început să se plângă mamei lui la telefon: „Irina nu mai e ca înainte. Nu știu ce-i cu ea.” Soacra mea m-a sunat și mi-a spus pe un ton tăios:

— Draga mea, bărbatul trebuie respectat! Așa am făcut și eu cu tatăl lui Mihai.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. — Doamnă Maria, eu nu mai pot trăi doar pentru alții. Vreau să fiu și eu văzută, auzită!

Într-o seară, Ana a venit la mine și m-a întrebat încet:

— Mami, tu ești tristă din cauza lui tati?

Am înghițit în sec. — Nu, iubita mea. Sunt tristă pentru că nu știu dacă mai știu cine sunt.

În acele zile am început să mă gândesc serios la divorț. Dar gândul la copii mă paraliza. Cum să-i rup din mediul lor? Cum să le explic că mama nu mai poate duce totul singură?

Într-o duminică, după ce Mihai a plecat la fotbal cu băieții lui, am ieșit cu copiii în parc. M-am întâlnit cu Raluca, o veche prietenă care trecuse printr-un divorț dureros.

— Irina, nu te pierde pe tine însăți! Dacă nu te regăsești acum, vei ajunge să-l urăști pe Mihai și pe tine însăți.

Am plâns pe banca din parc ca un copil. Raluca m-a ținut de mână și mi-a spus:

— E greu la început, dar merită să fii sinceră cu tine.

Seara aceea a fost un nou început. L-am chemat pe Mihai la o discuție serioasă.

— Mihai, nu mai pot continua așa. Dacă nu vrei să fim o echipă, dacă nu vrei să ne respectăm reciproc, atunci trebuie să ne gândim serios dacă mai are sens să fim împreună.

A tăcut mult timp. Apoi a izbucnit:

— Tu chiar vrei să destrami familia pentru niște prostii?

— Nu sunt prostii! E viața mea! E sănătatea mea mintală! Am nevoie de sprijin, nu doar de obligații.

Au urmat zile de tăcere și discuții tensionate. Mihai a început să facă mici schimbări: a dus gunoiul fără să-i spun eu, a gătit o dată (deși a ars totul), i-a dus pe copii la școală într-o dimineață. Dar totul părea făcut din obligație, nu din dorință sinceră.

Într-o noapte târzie, când toată casa dormea, am stat la masa din bucătărie și am scris într-un caiet:

„Cât timp trebuie să te sacrifici pentru familie până când nu mai rămâne nimic din tine? Unde e limita între iubire și anihilare?”

Nu am găsit răspunsul atunci. Dar știu că nu mai vreau să fiu invizibilă. Vreau ca fetele și băieții noștri să vadă că o femeie are dreptul la respect și la propria fericire.

Poate că nu există rețete perfecte pentru familie sau iubire. Dar există curajul de a spune stop atunci când sufletul tău e pe cale să se stingă.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte au curajul să spună „ajunge”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?