Soacra mea mi-a transformat viața într-un coșmar – Acum, altcineva îi întoarce faptele

— Nu mai pot, Vlad! Ori eu, ori mama ta! am izbucnit într-o seară, cu ochii în lacrimi, după ce Elena îmi spusese pentru a nu știu câta oară că nu sunt destul de bună pentru fiul ei.

Vlad a rămas tăcut, cu privirea pierdută în podea. În bucătărie mirosea a ciorbă de perișoare, dar mie mi se părea că tot aerul era otrăvit de prezența Elenei. De când ne-am mutat împreună, acum doisprezece ani, soacra mea a găsit mereu motive să mă critice: ba că nu gătesc ca la Pitești, ba că nu calc cămășile destul de bine, ba că nu știu să cresc copiii. M-am simțit mereu ca o intrusă în propria casă.

— Ioana, nu te mai victimiza, mi-a spus odată la masă. Dacă ai fi mai atentă la Vlad, poate nu s-ar uita la alte femei.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Vlad a tăcut. Mereu tăcea. M-am întrebat de mii de ori de ce nu mă apără. Poate pentru că era singurul lui sprijin după ce tatăl lui a murit. Poate pentru că îi era frică să nu o piardă și pe ea.

Ani la rând am încercat să-i câștig simpatia. I-am dus flori de ziua ei, am gătit rețetele ei preferate, am mers cu ea la biserică. Nimic nu era suficient. Când am rămas însărcinată cu Maria, primul nostru copil, Elena a venit la maternitate și a spus răspicat în fața tuturor:

— Să sperăm că seamănă cu familia noastră, nu cu ai tăi.

Mama mea a plecat plângând acasă. Eu am rămas cu un nod în gât și cu sentimentul că nu voi fi niciodată acceptată.

Când Radu, fratele mai mic al lui Vlad, s-a însurat cu Alina, am sperat că poate Elena își va muta atenția asupra noii nurori. Dar Alina era altfel: directă, ambițioasă și fără niciun respect pentru tradițiile Elenei. În primele luni după nuntă, Elena s-a plâns la toată lumea:

— Alina nu vrea să vină la noi de Paște! Alina nu gătește sarmale! Alina nu mă sună niciodată!

Am privit-o cum se ofilește puțin câte puțin sub indiferența Alinei. Într-o zi, la o cafea, Elena a izbucnit:

— Nu înțeleg ce-am făcut să merit asta! Parcă mă urăște!

Am simțit un fior ciudat de satisfacție. Era prima dată când o vedeam vulnerabilă. Dar apoi m-a cuprins vinovăția. Oare așa se simțise și ea când eu încercam să mă apăr?

Într-o seară, Vlad m-a găsit plângând în baie.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu știu dacă mă bucur sau mă doare ce i se întâmplă mamei tale… Poate meritam să sufere puțin ca să înțeleagă prin ce am trecut eu.

Vlad m-a luat în brațe pentru prima dată după mult timp.

— Știu că ți-a fost greu… Dar poate acum e momentul să ne eliberăm cu toții.

Am început să vorbesc mai deschis cu Elena. I-am povestit cât de mult m-au durut vorbele ei, cât de singură m-am simțit. A plâns. Pentru prima dată a recunoscut:

— Am greșit mult față de tine… Mi-a fost frică să nu-l pierd pe Vlad și am uitat că tu ești familia lui acum.

Relația noastră s-a schimbat încet-încet. Nu suntem prietene, dar ne respectăm. Alina însă nu vrea să audă de împăcare. Radu e prins la mijloc, exact ca Vlad odinioară.

Uneori mă întreb dacă răzbunarea aduce vreodată liniște sau doar perpetuează suferința. Oare putem rupe lanțul acesta al durerii sau suntem condamnați să repetăm greșelile celor dinaintea noastră?

Poate că adevărata putere stă în iertare. Dar cine are curajul să facă primul pas? Voi ce ați face în locul meu?