Când am învățat să spun „nu” părinților Emei: O nuntă, două generații și o alegere grea

— Vlad, nu pot să cred că ai uitat să comanzi florile! Mama o să mă omoare! vocea Emei tremura, iar ochii ei mari, căprui, erau plini de lacrimi. Era cu o zi înainte de nuntă și totul părea să se destrame. Mă uitam la ea, încercând să găsesc cuvintele potrivite, dar în minte îmi răsuna doar vocea doamnei Stanciu, mama Emei: „Așa nu se face la noi în familie!”

Totul a început cu câteva luni înainte, când am anunțat logodna. Părinții Emei, domnul și doamna Stanciu, au venit la noi acasă cu un aer solemn, ca la o ședință de consiliu. „Vlad, dragă, la noi în familie nunțile se fac ca la carte. Nu există improvizații”, a spus doamna Stanciu, privindu-mă peste ochelari. Domnul Stanciu a dat din cap aprobator, fără să spună nimic. Am simțit atunci că urmează o luptă pe care nu eram sigur că vreau sau pot să o duc.

Ema a încercat să le explice că vrem o nuntă restrânsă, doar cu prietenii apropiați și familia. „Nu se poate! Ce-o să zică lumea? Să nu ne facem de râs!”, a izbucnit mama ei. Am văzut cum Ema se strânge la față, ca un copil certat pe nedrept. Eu am încercat să intervin: „Doamnă Stanciu, pentru noi contează mai mult atmosfera decât numărul de invitați…” Dar m-a întrerupt scurt: „Lasă, Vlad, că știm noi mai bine!”

De atunci, fiecare discuție despre nuntă s-a transformat într-o negociere epuizantă. Lista de invitați creștea de la o zi la alta: veri de gradul trei, vecini din copilărie, colegi de serviciu ai părinților. Când am văzut lista finală, aproape că am leșinat: peste 200 de persoane! Eu și Ema visam la o nuntă mică, dar visul nostru era îngropat sub tradiții și orgolii.

Într-o seară, după ce părinții Emei au plecat de la noi, Ema s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă. „Nu mai pot, Vlad… Parcă nu mai e nunta noastră. Parcă nici nu mai contez.” Am luat-o în brațe și i-am șoptit: „Ema, dacă vrei, fugim și ne căsătorim doar noi doi.” A zâmbit printre lacrimi: „Știi bine că nu pot să-i rănesc… Dar nici așa nu mai rezist.”

A doua zi dimineață m-am trezit hotărât. Am sunat-o pe mama mea, doamna Iliescu, care mereu a fost mai deschisă: „Mamă, ce-ai face dacă cineva ți-ar fura nunta?” A râs: „Vlad, dragul meu, nunta e a voastră. Dacă nu vă place ce se întâmplă, spuneți-le clar.”

În ziua nunții, tensiunea plutea în aer ca un nor greu. Ema era palidă și tăcută. Înainte să ieșim din casă spre biserică, mama ei a intrat val-vârtej: „Ema! Rochia nu e destul de lungă! Și ce-i cu buchetul ăsta? Unde sunt crinii?”

Ema a izbucnit: „Mamă! Ajunge! Nu mai pot! Azi e ziua mea și a lui Vlad! Dacă nu poți accepta asta, mai bine nu veni!” S-a făcut liniște. Domnul Stanciu s-a ridicat încet de pe scaun și a spus cu voce joasă: „Ema… poate că am exagerat. Dar ne e greu să te vedem crescând.”

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am apropiat de doamna Stanciu: „Vrem doar să fim fericiți. Nu vrem să vă rănim. Dar avem nevoie să fim lăsați să fim noi.”

Pentru prima dată, am văzut lacrimi în ochii ei. S-a apropiat de Ema și i-a aranjat ușor voalul: „Iartă-mă, fata mea… Mi-a fost teamă că te pierd.”

Nunta a fost altfel decât ne-am imaginat — nici mică, nici mare, dar plină de emoție adevărată. Prietenii noștri au dansat cu rudele Emei pe muzică populară, iar eu am băut un pahar cu domnul Stanciu care mi-a spus: „Ai curaj, băiete. S-o ții tot așa.”

Seara târziu, când toată lumea plecase și rămăsesem doar noi doi în camera noastră micuță din apartamentul vechi al bunicii mele, Ema m-a privit lung: „Crezi că am făcut bine?” Am zâmbit: „Am făcut ce trebuia pentru noi.”

Acum mă întreb adesea: câți dintre noi avem curajul să ne apărăm fericirea în fața celor dragi? Cât de mult ar trebui să cedăm pentru liniștea familiei și cât pentru liniștea sufletului nostru?