Când dragostea pentru copil doare mai tare decât singurătatea: Povestea Mariei

— Nu mai veni, mamă, nu e momentul potrivit acum. Vocea lui Radu, fiul meu, răsună în telefon ca o sentință. Încerc să-i răspund, să-i spun că mi-e dor, că n-am mai văzut-o pe nepoata mea de două luni, dar cuvintele mi se blochează în gât. În spatele lui aud vocea Ioanei, soția lui, șoptindu-i ceva. El oftează și închide. Rămân cu telefonul la ureche, cu ochii umezi și cu inima grea.

Mă prăbușesc pe canapea, strângând la piept o jucărie de pluș pe care i-am cumpărat-o Ilincăi, nepoata mea. Casa e tăcută, doar ceasul din bucătărie mai bate ritmic, ca o bătaie de inimă străină. Mă întreb: unde am greșit? Cum am ajuns aici, să-mi fie teamă să-mi sun propriul copil?

Totul a început după ce Radu s-a căsătorit cu Ioana. La început, am fost fericită pentru el. O fată frumoasă, educată, părea că-l iubește sincer. Dar după nuntă, lucrurile s-au schimbat. Vizitele lor au devenit tot mai rare, telefoanele tot mai scurte. De fiecare dată când îi invitam la masă, Ioana găsea un motiv să nu vină: ba că e obosită, ba că are de lucru, ba că Ilinca e răcită.

— Mamă, Ioana nu se simte bine azi. Poate altă dată.

— Dar Radu, e ziua ta! Am făcut prăjitura ta preferată…

— Știu, mamă. Mulțumesc. Poate vin eu mâine pe fugă.

Dar niciodată nu venea. Și nici eu nu mai eram invitată la ei acasă. O singură dată am mers neanunțată, cu un cozonac cald și o jucărie pentru Ilinca. Ioana mi-a deschis ușa cu un zâmbet forțat.

— Vai, Maria… Nu ne-ai sunat înainte. E cam dezordine acum…

Am simțit că nu sunt binevenită. Am lăsat cozonacul pe masă și am plecat repede, cu sufletul făcut fărâme.

De atunci, am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Poate am fost prea prezentă în viața lor? Poate am spus ceva greșit? Am încercat să vorbesc cu Radu.

— Mamă, nu e nimic personal. Ioana are nevoie de spațiu. Și eu la fel. Suntem o familie acum…

— Și eu ce sunt? Eu nu mai sunt familia ta?

A tăcut. Apoi a zis încet:

— E altfel acum.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Am crescut singură un copil după ce soțul meu a murit într-un accident la combinat. Am muncit nopți întregi la croitorie ca să-i pot plăti facultatea la București. Am renunțat la visele mele pentru ca el să le poată avea pe ale lui. Și acum… sunt doar o povară?

Vecina mea, tanti Viorica, mă întreabă mereu:

— Ce face băiatul tău? Nu-l mai vezi?

Îi zâmbesc amar:

— E ocupat cu serviciul și familia…

Dar adevărul e că mă simt invizibilă pentru el. Seara mă uit la pozele vechi: Radu mic, cu obrajii roșii de la joacă; Radu adolescent, cu ochii visători; Radu bărbat, ținându-și fetița în brațe. Unde s-a pierdut băiatul meu?

Într-o zi, am primit un mesaj de la el: „Mamă, te rog să nu mai insiști să vii la noi fără să anunți.” Am plâns ore întregi după acel mesaj. M-am simțit ca un intrus în propria familie.

Am încercat să vorbesc cu Ioana la telefon:

— Ioana, nu vreau să vă deranjez… Mi-e dor de voi.

— Maria, înțeleg… Dar avem nevoie de intimitate. Ilinca are nevoie de rutină și liniște.

— Dar eu sunt bunica ei…

— Știu… Dar trebuie să ne respecți deciziile.

Am simțit cum se rupe ceva definitiv între noi. De atunci, nu am mai sunat decât rar și scurt. De fiecare dată când aud vocea Ilincăi la telefon — „Bunica!” — mi se rupe sufletul.

Sunt zile în care mă gândesc să renunț să mai sper. Să accept că asta e viața: copiii cresc și pleacă, iar noi rămânem cu amintirile și cu pereții reci ai casei goale. Dar apoi mă gândesc la toate mamele ca mine — câte dintre noi trăim aceeași durere tăcută? Câte ne simțim vinovate pentru ceva ce nu putem schimba?

Într-o seară, Radu a venit singur la mine. Era obosit și trist.

— Mamă… Nu știu cum să fac să fie bine pentru toți…

L-am luat în brațe și am plâns amândoi.

— Eu vreau doar să știu că nu te pierd… i-am spus printre lacrimi.

— N-ai să mă pierzi niciodată… Dar trebuie să învățăm să fim altfel împreună.

Nu știu dacă voi reuși vreodată să accept distanța asta nouă dintre noi. Dar știu că dragostea de mamă nu se stinge niciodată — doar doare altfel.

Oare câte mame trăiesc aceeași poveste? Oare există vreo cale spre împăcare sau trebuie să ne obișnuim cu tăcerea? Voi ce ați face în locul meu?