Între două lumi: Povestea unei moșteniri care a sfâșiat o familie

— Cum poți să dormi liniștit, Dorel? Sora ta plânge în fiecare seară, iar tu te prefaci că nu vezi!
Vocea mea tremura, dar nu mai puteam să tac. Era trecut de miezul nopții, iar lumina slabă din bucătărie făcea umbre ciudate pe fața soțului meu. Dorel stătea cu coatele pe masă, privirea pierdută în cana de ceai rămasă de la cină.
— Nu e vina mea că mama a lăsat casa pe numele meu, a mormăit el, evitând să mă privească.
— Dar Mariana? Ea ce are? Un apartament amărât și datorii la bancă!
Dorel a oftat adânc.
— Mereu a fost preferata mamei. Acum, când nu i-a lăsat nimic, tot eu sunt vinovat?

Așa a început totul. Sau poate că începutul a fost cu mult înainte, când soacra mea, Elena, ne aduna la masă duminica și ne servea sarmale cu zâmbetul pe buze, dar cu ochii mereu pe Dorel. Eu eram nora „de la oraș”, Mariana era fata „care nu s-a realizat”. Dar după ce Elena s-a stins, totul s-a schimbat. Opruga a venit ca un trăsnet: casa din centru și terenul au rămas lui Dorel, iar Mariei i-a revenit doar un colț de grădină și niște bijuterii vechi.

Mariana a venit la noi la două zile după înmormântare. Avea ochii umflați de plâns și mâinile tremurau pe geanta ponosită.
— Dorel, nu vreau să mă cert cu tine, dar… nu e drept. Mama știa că eu nu am nimic. Tu ai serviciu bun, ai casă, ai tot ce-ți trebuie… Eu abia mă descurc cu copiii.
Dorel s-a ridicat brusc de la masă.
— Nu eu am scris testamentul! Ce vrei să fac acum?
— Să fii OM! Să împarți cu mine!

Am simțit cum mi se strânge inima. Îi știam pe amândoi de ani de zile, le știam rănile și orgoliile. Mariana era singură cu doi copii mici, divorțată de un bărbat care nu-i plătea pensia alimentară. Dorel lucra la primărie, avea salariu bun și o viață stabilă. Dar între ei era ceva nespus: o rivalitate veche, o luptă pentru dragostea unei mame care nu știa să-și împartă inima egal.

În zilele următoare, rudele au început să vorbească. Teta Rușica, sora Elenei, a venit la noi acasă cu ochii scânteind de furie.
— Cum poți să iei totul și să-ți lași sora pe drumuri? Măcar dă-i jumătate din bani! Ai uitat cum v-a crescut mama voastră?
Dorel s-a închis în birou și nu a mai ieșit toată ziua. Eu am rămas cu Mariana în bucătărie.
— Nu vreau să mă urască fratele meu… dar nu pot să tac. E nedrept!
Am luat-o în brațe și am plâns amândouă.

Seara, când copiii dormeau și liniștea se lăsa peste blocul nostru vechi din Ploiești, mă întrebam dacă nu cumva eu sunt vinovată că nu intervin mai mult. Îl vedeam pe Dorel cum se chinuie între dorința de a păstra ce i-a lăsat mama și rușinea față de Mariana. Îl vedeam cum se uită la mine ca și cum aștepta să-i spun ce e bine și ce e rău.

Într-o zi, Mariana a venit cu o hârtie de la avocat.
— Nu vreau scandal, dar dacă nu vrea să împartă, n-am altă soluție…
Dorel a izbucnit:
— Vrei să ne faci de râs în tot orașul? Să ajungem la tribunal ca niște străini?
Mariana a izbucnit în plâns:
— Eu deja mă simt ca o străină!

În acea noapte nu am dormit deloc. Am stat pe balcon și am privit luminile orașului. M-am gândit la mama mea, la cât s-a certat cu sora ei pentru o bucată de pământ la țară. Am realizat că povestea se repetă mereu: moșteniri care dezbină, bani care otrăvesc sufletele.

A doua zi dimineață am făcut cafea și l-am chemat pe Dorel la masă.
— Dorel, dacă ai fi tu în locul Marianei? Dacă ai fi tu cel care rămâne fără nimic?
El s-a uitat lung la mine.
— Nu știu… Poate că ai dreptate. Dar mi-e greu să renunț la ce mi-a lăsat mama…
— Poate că adevărata moștenire e altceva decât o casă sau un teren…

După multe discuții și lacrimi, Dorel a acceptat să vândă terenul și să împartă banii cu Mariana. Nu a fost ușor. Rudele au continuat să bârfească, vecinii au făcut glume răutăcioase. Dar între Dorel și Mariana s-a lăsat o liniște nouă — nu prietenie, dar nici ură.

Au trecut luni de atunci. Casa bătrânească stă acum goală, cu obloanele trase și curtea năpădită de buruieni. Uneori trec pe acolo și mă opresc câteva minute. Mă gândesc la Elena și la cât de mult și-a dorit ca ai ei copii să fie uniți după moartea ei.

M-am întrebat adesea: oare merită să pierzi un frate pentru niște bani? Oare putem rupe lanțul acesta al neînțelegerilor sau suntem condamnați să repetăm greșelile părinților noștri?

Poate că adevărata moștenire pe care o lăsăm copiilor noștri nu e o casă sau un teren, ci felul în care știm să fim oameni unii cu alții. Voi ce credeți? Ați trecut prin astfel de situații? Cum ați ales între dreptate și familie?