Sub tăcerea casei noastre: Povestea unei mame și a fiului ei

— Vlad, nu mai ești tu! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el își strângea geaca pe braț și se pregătea să plece. Ochii lui m-au privit o clipă, goi, apoi s-a întors spre ușă fără să spună nimic. Am rămas în pragul bucătăriei, cu mâinile strânse în poală, simțind cum între noi se cască o prăpastie tot mai adâncă.

Totul a început după ce Vlad s-a căsătorit cu Irina. La început am fost fericită pentru el – era atât de îndrăgostit, iar Irina părea o fată cuminte, de familie bună. Dar, încet-încet, am început să văd schimbări la fiul meu: nu mai venea pe la noi decât rar, nu mai povestea nimic despre viața lui, iar când îl întrebam dacă e totul bine, zâmbea forțat și schimba subiectul.

Într-o duminică, la masa de prânz, am încercat să sparg gheața:
— Vlad, ce mai faceți voi? Cum merge la serviciu?
Irina a răspuns înaintea lui:
— Bine, doamnă Mariana. Vlad e ocupat, dar ne descurcăm. Nu-i așa, Vlad?
El a dat din cap absent și a început să-și taie carnea în farfurie cu o atenție exagerată.

După ce au plecat, am rămas cu soțul meu, Gheorghe, privind masa goală. El a oftat:
— Lasă-i în pace, Mariana. Sunt oameni mari. Poate doar ți se pare.
Dar eu știam că nu mi se pare. O mamă simte când copilul ei suferă.

Au trecut luni. Vlad devenea tot mai retras. Prietenii lui mă sunau uneori să mă întrebe dacă e bine – nu mai ieșea cu ei la bere, nu mai mergea la pescuit cu tatăl lui. Într-o zi, l-am văzut pe stradă: mergea grăbit, cu capul plecat, ca și cum ar fi vrut să dispară în asfalt.

Am încercat să vorbesc cu Irina. Am invitat-o la cafea.
— Irina, spune-mi sincer: Vlad e bine? Parcă nu-l mai recunosc…
Ea a zâmbit rece:
— E normal să se schimbe. Are responsabilități acum. Poate ar trebui să-l lăsați să fie bărbat.
Am simțit un nod în gât. M-am ridicat și am spălat ceștile fără să mai spun nimic.

Într-o noapte, Vlad m-a sunat pe ascuns:
— Mamă… pot să vin la voi câteva zile?
Vocea lui era stinsă.
— Sigur că poți! Ce s-a întâmplat?
— Nimic… doar că… am nevoie de liniște.
A venit cu un rucsac mic și ochii roșii de nesomn. Nu a spus nimic despre Irina. A dormit două zile fără să iasă din cameră.

Când a plecat înapoi acasă, mi-a șoptit:
— Mulțumesc că m-ai primit.
Am vrut să-l opresc, să-l rog să rămână, dar știam că nu pot decide eu pentru el.

Apoi au început certurile între mine și Gheorghe. El spunea că exagerez:
— Nu vezi că-l sufoci? Lasă-i să-și rezolve singuri problemele!
Dar eu nu puteam sta deoparte. Într-o zi am mers la ei acasă fără să anunț. Am găsit-o pe Irina singură.
— Unde e Vlad?
— La serviciu. Dar vă rog să nu mai veniți neanunțată. Nu-i place lui Vlad.
Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am întors acasă plângând.

Într-o seară, Vlad m-a sunat din nou:
— Mamă… cred că am făcut o greșeală. Nu mai pot…
Vocea lui era spartă de plâns. Am alergat la el acasă. L-am găsit pe balcon, privind în gol.
— Vlad! Ce s-a întâmplat?
Irina a apărut în ușă:
— Ce cauți aici? Nu vezi că-l agiți?
Vlad a izbucnit:
— Nu mă mai certați! Vreau doar liniște!
Am simțit cum mi se rupe sufletul.

După acea noapte, Vlad s-a mutat temporar la noi. Irina îl suna obsesiv; îi trimitea mesaje pline de reproșuri și amenințări voalate. Eu încercam să-l ajut să-și regăsească echilibrul, dar simțeam că orice spun îl rănește și mai tare.

Într-o zi mi-a spus:
— Mamă… poate că nu sunt făcut pentru fericire. Poate că așa trebuie să fie viața mea: între două lumi care mă trag fiecare în altă parte.
L-am luat în brațe și am plâns împreună.

Acum Vlad încearcă să-și refacă viața. Merge la terapie și încearcă să-și găsească drumul fără Irina. Eu încă mă lupt cu sentimentul de vinovăție: dacă nu eram atât de insistentă? Dacă îl lăsam să-și trăiască viața fără să intervin?

Mă întreb uneori: Oare cât de mult trebuie să lupte o mamă pentru copilul ei? Unde e limita dintre dragoste și control? Voi ce ați fi făcut în locul meu?