„Tată, ce cauți aici?” – Povestea unei reîntoarceri neașteptate

— Ce cauți aici? am întrebat, cu mâna tremurândă pe clanța ușii, în timp ce ploaia bătea cu putere în geamul de pe hol. În fața mea stătea tata, omul care dispăruse din viața mea când aveam doar paisprezece ani, lăsându-ne pe mine și pe mama să ne descurcăm singure într-un apartament mic din Ploiești. Avea părul mai alb decât mi-l aminteam și privirea aceea obosită, dar încă încăpățânată.

— Ana, nu am unde să mă duc. De azi înainte stau la tine. Ești fiica mea și ai obligația să mă primești, a spus el, fără să clipească, ca și cum ar fi citit o lege dintr-un manual prăfuit.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De ani de zile încercasem să-mi construiesc o viață normală în București: jobul la editură, prietenii mei, liniștea pe care o găsisem după atâta zbucium. Și acum, totul părea să se prăbușească sub greutatea trecutului.

— Nu poți să apari pur și simplu după atâția ani și să pretinzi că… că totul e ca înainte! am izbucnit, vocea mea ridicându-se involuntar.

— Ana, nu am venit să-ți cer voie. Nu mai am nimic. M-au dat afară din garsonieră, nu mai am serviciu. Ești singura mea familie.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. În minte mi se derulau imagini cu mama plângând noaptea în bucătărie, cu mine încercând să-i ascund scrisorile de la bănci, cu tata plecând fără să se uite înapoi. Am vrut să-l trimit la plimbare, să-i spun că nu are ce căuta în viața mea. Dar nu am putut. Poate pentru că încă mai speram, undeva adânc în sufletul meu, că va veni o zi în care va încerca să repare ceva.

L-am lăsat să intre. S-a așezat pe canapea ca și cum ar fi fost acasă dintotdeauna. A scos dintr-o sacoșă veche câteva haine mototolite și o fotografie cu mine de la serbarea din clasa a patra.

— Ți-am păstrat poza asta. N-am uitat niciodată ziua aia, a spus el încet.

Am oftat și m-am dus în bucătărie să-i fac un ceai. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât aproape am scăpat cana pe jos. Îmi venea să urlu: „De ce acum? De ce mie?”

În zilele următoare, tata s-a instalat ca un musafir nepoftit care nu are de gând să plece. Își lăsa hainele peste tot, fuma pe balcon deși îl rugasem să nu o facă și comenta mereu despre cât de scump e traiul în București.

— Pe vremea mea, cu banii ăștia cumpărai jumătate de oraș! spunea el râzând amar.

Încercam să-mi văd de viața mea: mergeam la serviciu, mă întâlneam cu prietena mea cea mai bună, Ioana, dar simțeam mereu o greutate pe piept. Nu puteam vorbi cu nimeni despre ce se întâmpla acasă. Mama era prea departe și oricum nu voiam să-i răscolesc rănile.

Într-o seară, când m-am întors obosită de la muncă, l-am găsit pe tata răscolind prin sertarele mele.

— Ce faci acolo? am întrebat iritată.

— Caut niște acte… Poate găsesc ceva util. Știi că am nevoie de buletin nou.

— Nu ai dreptul să umbli prin lucrurile mele! am țipat fără să mă pot controla.

A tăcut și s-a uitat la mine cu ochii aceia triști pe care îi uram și îi iubeam în același timp.

— Ana… știu că te-am rănit. Dar nu mai pot schimba nimic din ce a fost. Pot doar să fiu aici acum.

Am izbucnit în plâns. Toată furia și durerea adunate în ani de zile au ieșit la suprafață ca un vulcan.

— Nu vreau să fii aici! Nu vreau să-mi aduci aminte în fiecare zi cât de mult ne-ai lipsit! De ce nu ai venit când aveam nevoie de tine? De ce acum?

Tata a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Pentru că mi-a fost frică. Pentru că am fost laș. Dar dacă mă dai afară acum… n-am unde să mă duc.

Am simțit milă și furie în același timp. L-am lăsat să rămână, dar i-am pus condiții: fără fumat în casă, fără să umble prin lucrurile mele și să-și caute un loc de muncă.

Zilele au trecut greu. Tata încerca uneori să gătească – făcea ciorbă de perișoare după rețeta bunicii sau mă întreba dacă vreau să mergem împreună la piață. Alteori stătea ore întregi pe balcon privind orașul.

Într-o sâmbătă dimineață, l-am surprins vorbind la telefon cu cineva:

— Da, stau la fata mea… Nu știu cât mă ține… Poate n-ar fi trebuit să vin…

Atunci am realizat că nici pentru el nu era ușor. Că purta povara propriilor greșeli și a singurătății.

Într-o seară, după ce am cinat împreună, tata mi-a spus:

— Ana, știu că nu pot cere iertare pentru tot ce am făcut. Dar dacă vrei… putem încerca să fim din nou o familie. Sau măcar doi oameni care nu se urăsc.

L-am privit mult timp fără să spun nimic. În sufletul meu era încă furtună, dar undeva, foarte adânc, simțeam că poate merităm amândoi o șansă la liniște.

Acum, când scriu aceste rânduri, tata încă locuiește cu mine. Nu e ușor – fiecare zi e o luptă între resentimente și dorința de a merge mai departe. Dar poate că iertarea nu înseamnă uitare, ci acceptarea faptului că trecutul nu poate fi schimbat.

Mă întreb uneori: oare câți dintre noi trăim cu răni nevindecate din copilărie? Și câți avem curajul să le privim în față atunci când trecutul ne bate la ușă?