„Ai rănit fratele, nu ai suflet” – Povestea mea despre secretele și trădările din familie

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Irina! — vocea lui Sorin răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde mirosul de cafea arsă se amesteca cu tensiunea din aer. Mama stătea între noi, cu mâinile strânse la piept, privindu-ne când pe unul, când pe celălalt, ca o judecătoare obosită de prea multe procese pierdute.

— Sorin, nu am făcut nimic rău… Am semnat ce mi-ați spus voi! — am încercat să-mi păstrez calmul, dar vocea îmi tremura. În mintea mea se derulau toate momentele în care am încercat să fiu sora bună, fata ascultătoare, cea care nu ridică niciodată tonul la părinți.

— Ai rănit fratele, nu ai suflet! — a izbucnit mama, iar cuvintele ei m-au lovit ca o palmă peste față. M-am uitat la ea, încercând să-i citesc pe chip dacă măcar o clipă mă crede nevinovată. Dar ochii ei erau reci, ca atunci când tata pleca de acasă și nu se mai întorcea zile întregi.

Totul a început cu un telefon. Era într-o joi după-amiază, când ploua mărunt și orașul părea că doarme sub o pătură de nori. Mama m-a sunat să vin acasă: „Trebuie să vorbim despre moștenire. Să nu întârzii.” Atât. Fără explicații, fără „te iubesc”, fără nimic din ce ar fi trebuit să spună o mamă.

Când am ajuns, Sorin era deja acolo. Stătea pe scaunul lui preferat, cu mâinile încrucișate și privirea fixată în podea. Mama a început să vorbească despre tata: „Știi că a murit fără să lase testament. Trebuie să împărțim totul.”

Nu voiam nimic. Întotdeauna am simțit că Sorin are nevoie mai mare de sprijin. El a rămas acasă, a avut grijă de mama când eu am plecat la București la facultate. Așa că am spus simplu:

— Sorin poate lua partea mea din bani. Eu nu vreau decât casa copilăriei.

Mama a zâmbit pentru prima dată în acea zi. „Așa e corect”, a spus ea. Am semnat actele fără să citesc prea mult — aveam încredere în ei. Casa era tot ce-mi doream: locul unde tata mă legăna pe genunchi și unde mama îmi citea povești înainte de culcare.

Dar liniștea nu a durat mult. La câteva luni după împărțeală, am început să primesc scrisori de la bancă: datorii pe numele tatălui meu, ipoteci ascunse, credite neplătite. Casa nu era un cadou, ci o povară. Sorin știa totul — el găsise actele după moartea tatei și le ascunsese de mine.

— De ce nu mi-ai spus? — l-am întrebat într-o seară, când l-am găsit la barul din colț, cu un pahar de bere în față.

— Pentru că tu ai plecat! — a ridicat vocea. — Tu ai fugit la București și ne-ai lăsat aici cu toate problemele!

— Nu am fugit! Am vrut doar să fac ceva cu viața mea…

— Și eu ce să fac? Să stau aici și să plătesc pentru greșelile lui tata?

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Toată viața am încercat să fiu corectă cu el, dar niciodată nu am reușit să-i câștig dragostea sau respectul.

Mama a început să mă sune tot mai rar. Când răspundea, vocea ei era rece:

— Tu ai ales casa. Acum descurcă-te.

Am încercat să vând casa, dar nimeni nu voia să cumpere o ruină plină de datorii. Am început să lucrez două joburi: ziua la o librărie mică din centru, noaptea făceam traduceri online. Eram obosită mereu, dar nu puteam renunța la casa copilăriei mele — era tot ce-mi mai rămăsese dintr-o familie care se destrămase sub greutatea secretelor.

Într-o zi, când curățam podul casei, am găsit o cutie veche cu scrisori de la tata către mama. În ele, tata recunoștea că făcuse datorii pentru a-i plăti lui Sorin tratamentele medicale după accidentul de la liceu — accident despre care eu nu știusem niciodată adevărul. Sorin fusese bătut de niște băieți din sat pentru că refuzase să le dea bani de țigări. Tata a vândut tot ce avea ca să-l salveze.

Am plâns ore întregi citind acele scrisori. Pentru prima dată am înțeles disperarea tatălui meu și tăcerea mamei. Dar cel mai tare m-a durut faptul că Sorin nu mi-a spus niciodată adevărul.

Într-o duminică dimineață, am decis să merg la mama acasă. Am găsit-o pe terasă, udând florile.

— Mamă… De ce nu mi-ai spus niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat?

S-a uitat lung la mine și a oftat:

— Pentru că uneori adevărul doare mai tare decât minciuna. Și pentru că tu ai fost mereu prea bună ca să poți duce povara asta.

— Dar acum port povara singură…

A lăsat stropitoarea jos și m-a îmbrățișat pentru prima dată după ani întregi. Am simțit că poate încă mai e speranță pentru noi.

Sorin nu a venit la masa de duminică. Nu știu dacă va putea vreodată să mă ierte sau dacă eu îl voi putea ierta pe el.

M-am întors în casa copilăriei mele și am privit pereții goi, plini de crăpături și amintiri dureroase. M-am întrebat: oare câte familii trăiesc cu astfel de secrete? Câte surori și frați ajung străini din cauza unor adevăruri nespuse?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar uneori mă întreb: dacă aș fi știut totul de la început… oare aș fi ales altfel? Sau suntem cu toții prizonieri ai tăcerilor noastre?