Două daruri, o singură alegere – Povestea unei mirese românce

— Nu vreau să-l văd pe Victor în casa asta, nu după ce a spus despre noi că suntem niște țărani! — vocea mamei mele răsuna ca un ecou în bucătăria mică, aburindă de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îi tremurau pe șorțul cu flori, iar ochii îi ardeau de furie. Eu stăteam la masă, cu palmele transpirate strânse în poală, încercând să-mi găsesc cuvintele.

— Mamă, nu poți să vorbești așa despre viitorul meu soț. Știi că nu a vrut să jignească… doar că… — am încercat să explic, dar m-a întrerupt brusc.

— Nu mă interesează! Să-și vadă de familia lui de la oraș! Noi nu avem nevoie de banii lor murdari!

Așa a început totul. Era cu doar trei zile înainte de nuntă și simțeam că lumea mea se prăbușește. Crescusem într-un sat din Moldova, într-o familie simplă, dar mândră. Tata lucra la pădure, mama era croitoreasă. Amândoi au făcut sacrificii ca eu să ajung la facultate în Iași, unde l-am cunoscut pe Victor. El venea dintr-o familie bogată din București, obișnuit cu restaurante scumpe și vacanțe în străinătate. Ne-am îndrăgostit nebunește, iar când m-a cerut de soție, am crezut că nimic nu ne poate sta în cale.

Dar m-am înșelat.

În ziua când părinții lui Victor au venit la noi cu „darul de nuntă”, totul s-a schimbat. Au adus o cutie mare, elegantă, legată cu fundă roșie. Înăuntru era un set de bijuterii scumpe și un plic gros cu bani. Mama s-a uitat la mine cu o privire pe care nu o voi uita niciodată — amestec de rușine și revoltă.

— Ce crezi tu că suntem? Cumpărăm mireasa? — a șoptit ea printre dinți, după ce musafirii au plecat.

Am încercat să-i explic că așa e tradiția la oraș, că nu e nimic rău în a primi un ajutor pentru începutul vieții în doi. Dar mama nu voia să audă. Tata nici măcar nu a vrut să se uite la dar.

— Să-l dai înapoi! — mi-a spus scurt.

În aceeași seară, Victor m-a sunat:

— Iubita mea, mama mea a zis că dacă părinții tăi nu acceptă darul, poate ar trebui să ne gândim dacă nunta asta are sens. Nu vreau să te pun într-o situație dificilă, dar nici nu pot să-mi jignesc familia.

Am simțit cum mi se strânge inima. Eram prinsă între două lumi care nu voiau să se întâlnească. Familia mea mă acuza că mă vând pentru bani; familia lui Victor mă privea ca pe o provincială nerecunoscătoare.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe mama plângând în camera ei.

— Nu vreau să te pierd, Ana… Dar nici nu pot să accept să fim umiliți în casa noastră. Tu știi cât am muncit ca să ajungi aici…

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna în palmele mele.

— Mamă, nu e vorba despre bani sau bijuterii. E vorba despre mine și Victor. Despre viitorul nostru. Nu vreau să aleg între voi…

Dar știam că va trebui să o fac.

Seara aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Am stat singură în camera copilăriei mele, privind tavanul scorojit și ascultând vântul care bătea în geam. M-am gândit la toate sacrificiile părinților mei, la visele mele de fată simplă care voia doar să fie iubită și respectată. M-am gândit la Victor și la felul în care mă făcea să râd, la promisiunile lui că vom construi împreună o viață mai bună.

Dar dacă prețul era să-mi pierd rădăcinile?

În dimineața nunții, am luat o decizie. Am pus bijuteriile și plicul cu bani într-o pungă și am mers la casa părinților lui Victor. Erau toți acolo: el, mama lui — doamna aceea elegantă care mă privea mereu de sus — și tatăl lui, mereu ocupat cu telefonul.

— Ana, ce faci aici? — m-a întrebat Victor surprins.

— Am venit să vă dau ceva înapoi — am spus răspicat și am pus punga pe masă. Nu pot primi acest dar dacă el înseamnă să-mi pierd familia sau demnitatea.

Mama lui Victor s-a uitat la mine cu sprâncenele ridicate.

— Draga mea, nu trebuie să dramatizezi. E doar un gest de bun venit…

— Poate pentru dumneavoastră e doar un gest — am spus eu cu voce tremurată — dar pentru familia mea e o insultă. Dacă vreți ca această nuntă să fie despre iubire și respect, atunci trebuie să înceapă cu respectarea valorilor mele.

Victor s-a uitat lung la mine. Pentru prima dată l-am văzut nesigur.

— Ana… eu te iubesc. Dar nu pot merge împotriva familiei mele…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am ieșit din casă fără să mă uit înapoi.

Nunta nu a mai avut loc. Satul a vorbit luni întregi despre „fata care a refuzat banii de la oraș”. Mama m-a strâns în brațe și mi-a spus că e mândră de mine, chiar dacă inima îi era frântă pentru visul meu spulberat.

Au trecut ani de atunci. Am rămas în sat o vreme, apoi am plecat din nou la Iași și mi-am construit viața pas cu pas, fără bijuterii scumpe sau plicuri groase cu bani. Dar cu demnitate.

Uneori mă întreb: oare am făcut alegerea corectă? Cât valorează dragostea dacă trebuie cumpărată? Și câți dintre noi ar avea curajul să aleagă rădăcinile în locul visului?