Casa pe care am primit-o cu împrumut: Când ajutorul familiei devine povară

— Valentina, să nu uiți să lași cheia la vecina când pleci la muncă! Și să nu mai aduci pe nimeni în casă fără să mă anunți, ai înțeles?

Vocea tatălui meu răsuna în holul mic al apartamentului din Drumul Taberei, ca un ecou din copilărie. Aveam 29 de ani și totuși mă simțeam ca o adolescentă prinsă cu minciuna. M-am uitat la el, cu mâinile strânse pe geanta veche de piele, și am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Tată, e casa mea acum, nu? Ai zis că mi-o dai să stau aici cât vreau…

— Da, dar e tot a mea. Și vreau să știu ce se întâmplă aici. Nu vreau surprize, Valentina! Ai văzut ce s-a întâmplat la vecina de la trei, i-au spart apartamentul pentru că l-a lăsat pe băiatul ei să aducă tot felul de prieteni.

Am oftat și am dat din cap. Nu avea rost să mă cert cu el. De când divorțaseră părinții mei, tata încerca să compenseze lipsa mamei cu reguli stricte și control. Când mi-a propus să mă mut în apartamentul bunicilor, rămas gol după ce au murit, am crezut că e șansa mea să scap de chirii și să-mi găsesc liniștea. Dar liniștea nu a venit niciodată.

Primele luni au fost suportabile. Tata venea o dată pe săptămână „să vadă dacă totul e în regulă”. Apoi a început să vină neanunțat. Odată l-am găsit schimbând becurile din baie fără să mă întrebe. Altă dată a adus o vecină „să mă ajute cu curățenia”, deși eu nu-i cerusem nimic.

Prietenii mei au început să mă evite. „Nu vrem să-l supărăm pe domnul Petrescu”, glumea Raluca, dar știam că nu glumește de fapt. Odată, când am încercat să-l invit pe Vlad, băiatul cu care ieșeam de câteva luni, tata a apărut fix când deschideam ușa.

— Cine e băiatul ăsta? — m-a întrebat cu voce joasă, privindu-l pe Vlad ca pe un hoț.

— E prietenul meu, tata. Am vrut doar să bem o cafea.

— Nu mi se pare potrivit. Nu vreau străini aici.

Vlad s-a scuzat și a plecat. După aceea nu m-a mai sunat niciodată.

Într-o seară, după o zi grea la birou, am izbucnit. L-am sunat pe tata și i-am spus că nu mai pot. Că simt că trăiesc într-o casă care nu e a mea, că nu pot respira, că mi-e frică să-mi chem prietenii sau să las o cană nespălată în chiuvetă.

— Valentina, tu nu înțelegi! Eu vreau doar să te protejez! — vocea lui era tremurată, aproape rugătoare.

— Dar mă sufoci! Nu pot trăi așa! Prefer să stau cu chirie decât să simt că fiecare pas îmi e urmărit!

A urmat o tăcere lungă. Apoi a spus încet:

— Dacă asta vrei… dar să știi că nu toți tații ar face ce fac eu pentru tine.

Am plâns toată noaptea. M-am simțit vinovată, nerecunoscătoare, dar și furioasă. De ce ajutorul trebuie să vină mereu cu prețul libertății mele?

A doua zi am început să caut chirie. Salariul meu de contabil nu era mare, dar găsisem un apartament micuț în Militari, aproape de metrou. Când i-am spus tatei că mă mut, a venit la mine cu ochii roșii.

— Valentina… dacă ai nevoie de ceva…

— Am nevoie doar să fiu lăsată în pace, tata. Să pot greși singură, să pot trăi cum vreau eu.

Nu a spus nimic. Doar m-a îmbrățișat scurt și a plecat.

Primele zile în noul apartament au fost ciudate. Era liniște. Prea multă liniște. M-am trezit uitându-mă la telefon, așteptând un mesaj de la tata: „Ai încuiat ușa? Ai stins lumina?” Dar nu venea nimic.

Mi-a fost greu la început. Facturile erau mari, vecinii reci, iar singurătatea apăsa ca o piatră pe pieptul meu. Dar încet-încet am început să respir din nou. Am invitat-o pe Raluca la mine și am râs până târziu. Am lăsat vasele nespălate peste noapte fără frică. Am adus un motan de la adăpost și l-am numit Motanovici.

Tata m-a sunat după două luni.

— Cum e?

— E greu… dar e al meu.

A tăcut o clipă.

— Să știi că mi-e dor de tine.

— Și mie mi-e dor de tine, tata. Dar acum pot respira.

Nu știu dacă tata va înțelege vreodată cât de mult m-a costat ajutorul lui sau cât de greu mi-a fost să aleg între confort și libertate. Poate nici eu nu voi înțelege vreodată complet sacrificiul lui.

Dar știu sigur că uneori dragostea sufocantă poate face mai mult rău decât lipsa ei.

Oare câți dintre noi au avut curajul să spună „nu” atunci când ajutorul primit ne-a luat libertatea? Sau poate încă trăim în case care nu ne aparțin cu adevărat?