Între două uși: Când soacra îți rupe familia

— Nu mai pot, Sorine! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, cu ochii în lacrimi, în timp ce el stătea la masa din bucătărie, cu mâinile strânse pe cana de ceai.

Sorina, soțul meu, a oftat adânc. — Ce vrei să fac? E mama… Știi cum e ea. Mereu a avut grijă de noi, dar… poate că are motivele ei.

M-am ridicat brusc de pe scaun, simțind cum mă arde nedreptatea. — Motivele ei? Să-i dea Mariei bani pentru chirie, mobilă nouă și vacanțe, iar nouă să ne aducă doar borcane cu zacuscă și o pungă de cartofi? Să ne spună că „voi sunteți mai gospodari, vă descurcați”? Nu vezi că ne tratează ca pe niște străini?

Sorina a tăcut. Știam că îl doare, dar nu voia să recunoască. Între mine și Maria, sora lui mai mică, soacra mea, doamna Viorica, nu făcea niciodată comparații pe față. Dar gesturile ei vorbeau mai tare decât orice cuvânt.

Prima dată am simțit diferența la nunta noastră. Maria a primit un inel de aur și o sumă frumușică „pentru început de drum”, iar noi am primit o pătură groasă și un set de farfurii. Am zâmbit atunci, spunându-mi că nu contează. Dar anii au trecut și diferențele au crescut.

Când ne-am mutat în apartamentul nostru mic din cartierul Titan, am muncit amândoi să-l mobilăm. În fiecare weekend mergeam la piață sau la second-hand după mobilă ieftină. În schimb, Maria primea mobilă nou-nouță, plătită de mama ei. Când am întrebat-o pe Viorica dacă ne poate ajuta și pe noi cu un credit pentru o canapea, mi-a spus rece:

— Voi sunteți tineri, sănătoși. Trebuie să vă descurcați singuri. Eu nu pot să-i las pe toți copiii mei să stea cu mâna întinsă.

Am înghițit în sec. Nu era vorba de bani, ci de sentimentul că nu fac parte cu adevărat din familie. Când mergeam la ei acasă, Maria era mereu lăudată: „Maria e atât de harnică! Maria are nevoie de ajutor!” Eu eram invizibilă.

Într-o zi, după ce Maria s-a lăudat la masă că pleacă la Paris „cu banii de la mama”, am simțit cum mi se strânge inima. Sorin m-a prins de mână sub masă, dar nu a spus nimic. După masă, am rămas singură cu Viorica în bucătărie.

— Doamnă Viorica… pot să vă întreb ceva?
Ea s-a uitat la mine peste oale.
— De ce o ajutați doar pe Maria? Și noi avem nevoie uneori…
A oftat teatral.
— Tu ai părinți sănătoși, nu? Și Sorin are serviciu bun. Maria e mai sensibilă… nu se descurcă singură ca voi.

Am ieșit din bucătărie cu lacrimi în ochi. În acea seară, i-am spus lui Sorin că nu mai vreau să mergem la masa de duminică. El a încercat să mă convingă:
— E mama… dacă nu mergem, se supără. Și Maria o să spună că te-ai supărat pe ea.
— Nu-mi pasă! Nu mai vreau să fiu umilită!

Au urmat luni de tăcere apăsătoare între mine și soacra mea. Sorin încerca să fie mediator, dar simțeam că mă pierd. Într-o zi, când am primit salariul și am văzut cât de greu ne descurcăm cu ratele și facturile, m-am prăbușit pe pat și am plâns ore întregi.

Mama mea m-a sunat:
— Ce ai pățit, Ilinca?
— Nimic… doar că nu mai pot. Simt că nu contez pentru familia lui Sorin.
— Dragă mea, tu contezi pentru noi. Dar trebuie să-ți aperi demnitatea. Dacă nu te respectă acolo, nu te mai duce!

Am ascultat-o. Am început să refuz invitațiile la masa de duminică. Maria a început să trimită mesaje pasiv-agresive:
„Sper că nu te-ai supărat că mama m-a ajutat cu banii…”
Nu i-am răspuns.

Într-o zi, Sorin a venit acasă abătut.
— Mama zice că te-ai schimbat. Că nu mai vrei să faci parte din familie.
— Poate pentru că niciodată nu m-am simțit parte din ea!

A fost prima dată când l-am văzut plângând. S-a așezat lângă mine pe canapea și mi-a spus:
— Îmi pare rău… Nu știu ce să fac între voi două. E mama mea… dar tu ești familia mea acum.

Am plâns împreună. Am decis să punem limite. Să nu mai acceptăm umilințe pentru un borcan de zacuscă sau o pungă de cartofi.

Când Viorica a venit într-o zi la noi cu sacoșa ei obișnuită cu mâncare și a început să se plângă că „Maria iar are nevoie de bani”, i-am spus calm:
— Doamnă Viorica, vă mulțumim pentru tot ce faceți pentru noi. Dar cred că e timpul ca fiecare familie să-și poarte singură de grijă.

A plecat ofensată. Maria mi-a trimis un mesaj lung despre cât de rea sunt. Dar eu am simțit pentru prima dată liniște în suflet.

Au trecut luni până când relațiile s-au mai îmblânzit. Sorin m-a susținut mereu după aceea. Am învățat să nu mai cer validare de la cine nu vrea să mi-o dea.

Multe femei trec prin asta: între două uși — una care se deschide spre familie și alta care se trântește în fața nedreptăților. Oare câte dintre voi ați avut curajul să spuneți „ajunge”? Cum ați reușit să vă păstrați demnitatea când familia soțului v-a pus mereu pe locul doi?