Noaptea în care mi-am dat afară fiul și nora: Limita pe care nu am mai putut-o ignora

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — vocea mea a răsunat spartă prin bucătăria mică, cu faianța veche și miros de cafea arsă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar ochii Irinei mă priveau cu o răceală pe care nu o mai văzusem niciodată. Vlad stătea între noi, cu umerii căzuți, ca un copil prins la mijloc între două lumi care nu se mai puteau împăca.

Totul a început cu ani în urmă, când Vlad a venit acasă cu Irina. Erau tineri, plini de vise, dar fără bani și fără un loc al lor. Am zis atunci: „Stați aici cât aveți nevoie. Suntem familie.” Și așa au trecut anii. Eu, văduvă de la 48 de ani, m-am agățat de prezența lor ca de o ancoră. Casa era plină de râsete, dar și de certuri mărunte, de uși trântite și reproșuri nerostite.

Irina nu m-a plăcut niciodată. O simțeam din priviri, din felul în care își strângea buzele când îi spuneam să nu lase vasele nespălate sau să nu țină muzica prea tare. Vlad încerca să fie mediator, dar mereu părea că îi ia partea ei. „Mamă, las-o, e obosită după muncă.” Sau: „Nu te supăra, Irina nu a vrut să te jignească.”

Într-o seară de iarnă, când afară ningea ca-n povești, am auzit iar țipete din camera lor. M-am dus să văd ce se întâmplă. Irina plângea, Vlad ridica tonul. „Nu mai suport să trăiesc aici! Simt că mă sufoc!” a urlat ea. Am încercat să mă apropii, să-i liniștesc, dar Irina s-a întors spre mine cu ochii roșii: „Dumneavoastră nu înțelegeți! Nu e casa mea aici! Nu pot face nimic fără să fiu judecată!”

Atunci am simțit prima dată că nu mai sunt binevenită în propria casă. Am început să mă retrag tot mai mult în camera mea, să vorbesc cu pereții și cu poza soțului meu mort. Îi spuneam: „Ce să fac? Cum să-i ajut fără să mă pierd pe mine?”

Apoi au venit problemele cu banii. Vlad a rămas fără serviciu. Irina lucra la supermarket pe salariu minim. Facturile se adunau, mâncarea era tot mai puțină. Eu luam din pensia mea ca să le cumpăr lapte și pâine. Într-o zi, am găsit portofelul golit de bani. Nu am spus nimic atunci, dar am știut cine fusese.

Într-o duminică dimineață, când făceam sarmale pentru toți, Irina a intrat în bucătărie și a început să strângă vasele cu zgomot. „Nu mai pot! Nu mai vreau să trăiesc așa!” a izbucnit ea. Vlad a venit după ea: „Mamă, trebuie să ne ajuți mai mult! Nu vezi că Irina nu mai poate?”

Atunci am simțit că ceva s-a rupt în mine. Am început să plâng fără oprire. „Eu? Eu trebuie să vă ajut mereu? Dar cine mă ajută pe mine? Cine mă întreabă dacă pot sau nu?”

Seara aceea a fost ultima picătură. Vlad și Irina s-au certat iar. Ușa camerei lor s-a trântit atât de tare încât s-a spart geamul din hol. Am intrat peste ei, tremurând toată.

— Gata! Ajunge! Nu mai pot trăi așa! Ori vă găsiți alt loc, ori… ori plec eu!

Vlad s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea.

— Mamă… unde să mergem? N-avem bani…

— Nu știu! Dar nu mai pot! Casa asta nu mai e acasă pentru nimeni!

Irina a început să-și strângă hainele în tăcere. Vlad a rămas nemișcat lângă pat.

— O să plecăm mâine dimineață — a spus el încet.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului și m-am gândit la toate momentele când l-am ținut pe Vlad în brațe când era mic, la toate sacrificiile făcute pentru el. M-am întrebat dacă sunt o mamă rea sau doar o femeie obosită care nu mai poate duce tot greul lumii pe umeri.

Dimineața au plecat fără un cuvânt. Casa era brusc prea mare și prea goală. Am plâns zile întregi. Vecina mea, Mariana, a venit să mă vadă.

— Ce-ai făcut, Marioara? Cum ai putut?

— N-am avut de ales… Nu mai puteam trăi așa…

— Dar e fiul tău!

— Știu… Dar dacă-l iubești cu adevărat, îi dai voie să cadă ca să se ridice singur?

Au trecut luni de atunci. Vlad m-a sunat o singură dată: „Suntem bine, mamă.” Atât. Niciun reproș, nicio mulțumire.

Uneori mă uit la ușa lor goală și mă întreb: Oare am făcut bine? Poate iubirea adevărată înseamnă uneori să spui ‘ajunge’, chiar dacă doare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?