O a doua șansă la fericire: Povestea mea după cincizeci de ani

— Mamă, nu trebuie să te căsătorești cu el, e doar o cafea! — vocea Ioanei răsuna în mintea mea, chiar și acum, când mâna îmi tremura pe clanța ușii cafenelei. Mă simțeam ca o adolescentă la prima întâlnire, deși ridurile din jurul ochilor și firele albe din păr îmi aminteau că am trecut de mult de vremea emoțiilor naive. Am inspirat adânc mirosul de cafea proaspăt măcinată și cina-monul care plutea în aer, încercând să-mi liniștesc bătăile inimii.

Am zărit masa din colț, unde un bărbat cu părul grizonat și ochi blânzi își frământa mâinile peste o ceașcă aburindă. Am vrut să fug, să mă ascund înapoi în carapacea mea de femeie văduvă, obișnuită cu rutina și liniștea apăsătoare a apartamentului meu din Drumul Taberei. Dar privirea lui Victor m-a oprit. S-a ridicat politicos și mi-a zâmbit larg, iar eu m-am simțit pentru prima dată după mulți ani văzută, nu doar privită.

— Doamna Maria? Sunt Victor. Mă bucur că ați venit. — vocea lui era caldă, fără urmă de ironie sau grabă.

M-am așezat stingheră, încercând să-mi găsesc cuvintele. Am început să vorbim despre nimicuri: vremea capricioasă din București, traficul infernal, prețurile la piață. Dar sub fiecare răspuns simțeam cum se adună întrebări nespuse: De ce ai venit? Ce cauți aici? Poți să mai iubești după ce ai pierdut tot?

După două ore, am ieșit din cafenea cu un zâmbet timid și un număr de telefon scris pe un șervețel. Nu i-am spus Ioanei nimic în seara aceea. M-am uitat la poza soțului meu, Petru, care mă privea din rama veche de pe noptieră. Am plâns în tăcere, rușinată că inima mea tresărise pentru altcineva.

A doua zi, Ioana a venit la mine cu nepotul meu, Vlad. — Ei? Cum a fost? — m-a întrebat ea cu ochii sclipind de curiozitate.

— A fost… altfel. Nu știu dacă pot să fac asta, Ioana. Parcă îl trădez pe taică-tău.

— Mamă, tata ar fi vrut să fii fericită. Nu poți să trăiești doar pentru amintiri. Dă-ți voie să simți din nou!

Am început să vorbesc cu Victor la telefon. Discuțiile noastre au devenit tot mai lungi, mai sincere. Mi-a povestit despre divorțul lui dureros, despre fiica lui care nu-i vorbește de ani buni, despre singurătatea care îl apasă seara când se întoarce acasă. M-am regăsit în fiecare cuvânt al lui.

Prima dată când am ieșit împreună în parc, am simțit privirile vecinelor care șușoteau pe la colțuri. — Uite-o pe Maria! După atâția ani… — am auzit-o pe tanti Lenuța spunând cu jumătate de gură.

Când i-am spus Ioanei că vreau să-l invit pe Victor la masa de duminică, a ezitat.

— Ești sigură? Bunica nu va fi încântată… Știi cum e ea cu principiile ei.

— Știu. Dar nu mai vreau să mă ascund.

Masa de duminică a fost un fiasco total. Mama s-a uitat la Victor ca la un intrus.

— Maria, nu ți-e rușine? Să aduci un bărbat străin la noi în casă? Ce-o să zică lumea?

Victor a încercat să fie politicos, dar atmosfera era tăioasă ca lama unui cuțit. Vlad s-a retras în camera lui, iar Ioana încerca să detensioneze discuția fără succes.

După ce au plecat toți, am rămas singură cu mama.

— Mamă, eu nu mai pot trăi doar pentru ceilalți. Am dreptul la fericirea mea!

— Fericirea ta nu trebuie să ne facă pe noi de rușine! — mi-a răspuns ea cu vocea tremurândă.

Am plâns toată noaptea. M-am gândit să renunț la Victor. Dar dimineața am primit un mesaj: „Maria, nu lăsa trecutul să-ți fure viitorul.”

Am început să ne vedem pe ascuns. Mergeam la film, la teatru sau pur și simplu ne plimbam prin Herăstrău ținându-ne timid de mână. Simțeam că întineresc cu fiecare zi petrecută lângă el.

Într-o seară, Ioana m-a sunat plângând:

— Mamă, Vlad a avut un accident cu bicicleta! E la spital!

Am alergat disperată la spital. Victor a venit imediat lângă mine. Când l-am văzut pe Vlad bandajat dar zâmbind slab, am simțit cum toate grijile mele dispar pentru o clipă.

— Bunico, nu fi tristă! O să fiu bine! — mi-a spus el.

Victor m-a ținut de mână tot timpul. Atunci am știut că nu mai vreau să-l pierd.

Câteva luni mai târziu, mama s-a îmbolnăvit grav. În ultimele ei zile, m-a chemat la patul ei:

— Maria… poate că am fost prea aspră. Dar mi-e teamă pentru tine… Să nu rămâi singură…

— Nu sunt singură, mamă. Îl am pe Victor. Și pe Ioana. Și pe Vlad.

A zâmbit slab și mi-a strâns mâna.

Acum stau la aceeași masă din cafenea unde l-am cunoscut pe Victor și scriu aceste rânduri. Viața după cincizeci de ani nu e mai ușoară sau mai frumoasă ca înainte — e doar altfel. Am învățat că dragostea nu are vârstă și că fericirea cere curaj.

Oare câți dintre noi ne refuzăm șansa la o nouă viață doar din teamă sau rușine? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?