Cinci ani în umbra dispariției: Cum am căutat-o pe fiica mea, Ilinca

— Nu, nu cred că a plecat de bunăvoie! am țipat, cu vocea spartă, în fața polițistului care îmi răspundea pentru a treia oară la telefon. — Doamnă, v-am spus, e majoră. Poate să plece unde vrea. Dacă nu avem dovezi că i s-a întâmplat ceva rău…

Am închis telefonul și am simțit cum pereții apartamentului nostru mic din Titan se strâng în jurul meu. Era a treia zi de când Ilinca nu mai răspundea la mesaje. Trei zile de când nu-i mai auzisem râsul, nu-i mai văzusem ochii verzi, nu-i mai simțisem parfumul dulce de adolescentă. Avea doar 19 ani, dar pentru mine era încă fetița care venea plângând acasă când o necăjeau colegele la liceu.

Totul a început într-o seară de aprilie. Ilinca a venit acasă cu Rareș, băiatul acela cu ochi negri și privire tăioasă. Nu mi-a plăcut niciodată de el. Era prea sigur pe el, prea ironic, prea… străin de tot ce însemna familia noastră. — Mama, mergem la munte cu prietenii lui Rareș. Doar două zile! a spus ea, încercând să mă convingă cu vocea ei blândă. Am cedat, deși inima îmi spunea să nu o las.

A doua zi dimineață am primit un mesaj: „Ajungem târziu acasă, nu te îngrijora.” După aceea, nimic. Telefonul ei era închis. Am sunat-o pe prietena ei cea mai bună, Roxana. — Nu știu nimic, doamnă Maria. Nici mie nu-mi răspunde. Și Rareș nu mai e pe Facebook.

Am început să bat la ușile vecinilor. — Ați văzut-o pe Ilinca? — Nu, doamnă Maria, dar sigur e bine. Tinerii din ziua de azi… — Dar dacă i s-a întâmplat ceva? — Nu vă mai faceți atâtea griji!

Soțul meu, Doru, era la muncă în Germania. Am vorbit cu el la telefon și l-am simțit neputincios. — Maria, poate chiar a vrut să plece. Poate nu ne-a spus tot. — Doru, tu chiar nu mă crezi? Simt că s-a întâmplat ceva rău!

Au trecut zilele. Am mers la poliție, am pus afișe prin oraș, am scris pe Facebook, am sunat la spitale și la morgă. Nimeni nu știa nimic. Polițiștii mă priveau cu milă și plictiseală: — Doamnă, avem cazuri mai grave decât o fată care a fugit de acasă.

Într-o seară, după două săptămâni de căutări zadarnice, am găsit sub patul Ilincăi un carnețel cu poezii și gânduri scrise de mână. „Uneori simt că nu aparțin nicăieri”, scria ea. „Rareș spune că doar cu el pot fi liberă.” Am simțit un fior rece pe șira spinării.

Am început să-l caut pe Rareș peste tot: la facultate, la părinții lui (care mi-au trântit ușa în nas), printre prietenii lui dubioși din cartierul Rahova. Nimeni nu știa nimic sau nu voia să-mi spună adevărul.

Într-o noapte, am primit un mesaj anonim: „Caut-o la Brașov.” Am luat primul tren și am bătut orașul în lung și-n lat, întrebând la hosteluri și baruri. O chelneriță mi-a spus că a văzut o fată care semăna cu Ilinca, dar era slabă și speriată, însoțită de un băiat brunet care părea nervos.

Am mers la poliția din Brașov. — Doamnă, fără probe concrete nu putem face nimic. Poate fata dumneavoastră nu vrea să fie găsită.

M-am întors acasă epuizată și plină de vinovăție. În fiecare seară mă certam cu Doru la telefon: — Dacă ai fi fost aici… — Maria, nu e vina mea! — Dar nici a mea! Sau poate e? Poate am fost prea strictă? Prea sufocantă?

Vecinii au început să mă ocolească. Unii șușoteau pe la colțuri: „A fugit cu vreun băiat…”, „Cine știe ce-a făcut fata aia…” M-am simțit singură împotriva tuturor.

Au trecut luni, apoi ani. Am continuat să caut: am vorbit cu ONG-uri care ajutau victimele traficului de persoane, am mers la emisiuni TV unde mi-am spus povestea printre lacrimi. De fiecare dată când suna telefonul tresăream: poate e ea! Dar era doar o altă voce străină sau cineva care voia să profite de disperarea mea.

Într-o zi, după aproape cinci ani de tăcere, am primit o scrisoare fără expeditor. Era scrisul Ilincăi: „Mamă, sunt bine. Nu mă căuta. Nu pot să mă întorc acum.” Atât. Fără explicații, fără răspunsuri.

Am plâns toată noaptea ținând scrisoarea la piept. Doru a venit acasă pentru prima dată după mult timp și ne-am certat iar: — Trebuie să mergem mai departe! — Cum să merg mai departe când nu știu dacă fata mea trăiește sau moare?

Acum stau singură în camera Ilincăi și privesc pozele ei din copilărie. Mă întreb unde am greșit ca mamă și dacă vreodată voi afla adevărul despre ce s-a întâmplat cu ea.

Oare câte mame ca mine trăiesc cu această rană deschisă? Câte familii sunt sfâșiate de indiferența autorităților și de tăcerea celor din jur? Dacă ați fi în locul meu… ați putea merge mai departe?