Testamentul din Sertar: Povestea unei Fiice Trădate

— Nu se poate, nu se poate, nu se poate! am repetat în șoaptă, cu mâinile tremurânde, privind foaia galbenă pe care scrisul mamei mele părea să ardă în lumina slabă a serii. Era trecut de miezul nopții, iar eu răscoleam sertarele vechiului birou din camera ei, căutând orice urmă de alinare după ce o pierdusem pe mama cu doar două săptămâni în urmă. În loc de alinare, am găsit un testament. Un testament în care numele meu, Ana-Maria, nu apărea decât ca o notă de subsol: „Fiica mea, Ana-Maria, nu va primi nimic din averea mea.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Am început să plâng fără sunet, lacrimile curgându-mi pe obraji ca niște picături de plumb. Cum putea mama să facă asta? Ce greșisem atât de grav încât să merit să fiu ștearsă din viața ei chiar și după moarte?

A doua zi dimineață, am coborât la bucătărie unde tata, Ion, stătea cu ziarul în față și cafeaua aburindă. L-am privit cu ochii umflați și i-am aruncat testamentul pe masă.

— Ce-i asta? am întrebat cu vocea spartă.

A ridicat privirea spre mine, dar nu a spus nimic. Doar a oftat adânc.

— De ce? De ce m-ați exclus? Ce v-am făcut?

— Ana, nu e momentul… Mama ta a avut motivele ei.

— Motivele ei? Să-și dezmoștenească singura fiică? Să lase totul lui Vlad?

Vlad era fratele meu mai mic, mereu preferatul mamei. Întotdeauna am simțit că există o diferență între noi, dar niciodată nu am crezut că ar putea ajunge atât de departe.

— Nu e așa cum crezi tu, a murmurat tata, evitându-mi privirea.

— Atunci explică-mi! am țipat aproape isteric.

În acel moment, Vlad a intrat în bucătărie cu telefonul la ureche. S-a oprit când m-a văzut plângând și a privit spre tata.

— Ce s-a întâmplat?

— Întreab-o pe mama ta… dacă mai poți! am izbucnit și am ieșit trântind ușa.

Am fugit la prietena mea cea mai bună, Irina. Ea m-a ascultat fără să mă judece.

— Ana, poate că e o greșeală… Poate că există o explicație logică.

— Nu există nicio explicație logică pentru a-ți dezmoșteni copilul! am răspuns printre suspine.

În zilele care au urmat, am încercat să vorbesc cu rudele apropiate. Mătușa Mariana mi-a spus doar atât:

— Mama ta avea secretele ei. Poate că ar trebui să le lași acolo unde sunt.

Dar eu nu puteam să las nimic nerezolvat. Am început să caut prin scrisorile vechi ale mamei, prin jurnalele ei. Am găsit pagini rupte, pasaje tăiate cu grijă. Am găsit o fotografie veche cu mama și un bărbat necunoscut, ținând un copil mic de mână. Pe spate scria: „Pentru tot ce n-am putut spune niciodată.”

Am început să pun cap la cap fragmentele de adevăr. Am aflat că înainte să se căsătorească cu tata, mama avusese o relație cu altcineva. Un bărbat pe nume Cătălin. Din acea relație s-a născut un copil care a murit la scurt timp după naștere. Mama nu a vorbit niciodată despre asta. Poate că durerea pierderii acelui copil a făcut-o să se îndepărteze de mine fără să-și dea seama.

M-am dus din nou la tata.

— De ce nu mi-ați spus niciodată despre Cătălin? Despre copilul pierdut?

Tata a lăcrimat pentru prima dată în fața mea.

— Pentru că era prea multă durere. Pentru ea… pentru noi toți.

— Și eu? Eu ce vină am?

— Niciuna, Ana. Dar uneori oamenii rănesc fără să vrea. Mama ta nu s-a iertat niciodată pentru ce s-a întâmplat atunci.

Am început să înțeleg: mama mă vedea ca pe o amintire vie a eșecurilor ei, a durerii pe care nu a putut-o vindeca niciodată. Poate că nu m-a urât niciodată cu adevărat, dar nici nu a știut cum să mă iubească pe deplin.

Vlad a venit la mine într-o seară.

— Ana, nu vreau nimic din ce mi-a lăsat mama. Dacă vrei tu casa, ia-o tu. Eu vreau doar să fim frați.

L-am privit lung și am simțit cum furia începe să se topească încet în mine.

— Nu e vorba despre casă sau bani, Vlad. E vorba despre adevăruri nespuse și răni care nu se vindecă niciodată.

Am decis să merg la mormântul mamei și să-i spun tot ce aveam pe suflet:

— Mamă, te iert pentru tot ce n-ai putut spune și pentru tot ce n-ai putut face. Dar sper că într-o zi vei putea să mă ierți și tu pentru tot ce n-am fost eu pentru tine.

Acum mă întreb: câți dintre noi trăim cu răni ascunse și adevăruri nerostite în familie? Oare cât de mult ne pot marca deciziile părinților noștri chiar și după ce ei nu mai sunt? Voi ce ați face dacă ați descoperi un secret care vă schimbă întreaga viață?