Când inima nu iartă: Povestea unei mame care a plecat cu copilul ei
— Ioana, iar ai uitat să cumperi pâine?
Vocea lui Radu răsuna tăios prin bucătăria mică, în timp ce eu încercam să-l liniștesc pe Vlad, bebelușul nostru care plângea neîncetat. Mâinile îmi tremurau, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Nu era prima dată când uitam ceva banal, dar niciodată nu fusese atât de greu să țin pasul cu tot ce se cerea de la mine.
— Îmi pare rău, Radu, am fost toată ziua cu Vlad la doctor. Are febră și nu am dormit deloc azi-noapte…
El nici măcar nu s-a uitat la mine. A oftat și a ieșit trântind ușa, lăsându-mă singură cu gândurile mele și cu un copil bolnav în brațe. M-am așezat pe podea, lângă pătuț, și am început să plâng în șoaptă. Nu voiam să mă audă Vlad. El nu avea nicio vină că părinții lui nu mai știau să fie o familie.
Când l-am cunoscut pe Radu, eram studentă la Litere. El era fermecător, ambițios, promitea o viață plină de aventuri. După nuntă, totul s-a schimbat încet-încet. A început să stea tot mai mult la serviciu, să vină acasă obosit și iritat. Orice greșeală a mea devenea motiv de ceartă. Când am rămas însărcinată, am crezut că va fi altfel. Că un copil ne va apropia. Dar Vlad a venit pe lume într-o casă deja rece.
Mama mea îmi spunea mereu: „Ioana, bărbații nu se schimbă. Dacă nu te simți iubită acum, n-o să te simți nici peste zece ani.” Dar eu am sperat. Am tras de mine, am încercat să fiu soția perfectă: curat, mâncare caldă, copil îngrijit. Nimic nu era suficient.
Într-o seară, după ce Vlad adormise cu greu, am încercat să vorbesc cu Radu.
— Radu, simt că ne îndepărtăm. Nu mai suntem o echipă. Mă simt singură…
El a ridicat din umeri.
— Toată lumea are probleme, Ioana. Nu mai dramatiza. Ai grijă de copil și lasă-mă cu ale mele.
Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu mai eram parteneri. Eram doar două persoane care împărțeau același spațiu, dar nu și aceeași viață.
Zilele au început să semene una cu alta: treziri la 3 dimineața, febră, scutece, lipsa somnului și o liniște apăsătoare între mine și Radu. Prietenele mele dispăruseră încet-încet; cine are timp de cafea când ai un bebeluș și un soț absent?
Într-o zi, mama a venit pe neașteptate.
— Ioana, ești galbenă la față! Ce-i cu tine?
Am izbucnit în plâns.
— Nu mai pot, mamă! Simt că mă sufoc aici. Radu nu mă vede, nu mă aude… Sunt doar o umbră în casa asta.
Mama m-a luat în brațe și mi-a șoptit:
— Dacă nu faci ceva acum, o să te pierzi pe tine însăți. Gândește-te la Vlad: ce fel de mamă vrei să fii pentru el?
Seara aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Am stat lângă pătuțul lui Vlad și l-am privit cum doarme. Am realizat că nu vreau ca el să crească într-o casă unde mama plânge pe ascuns și tata tace mereu. Nu voiam ca băiatul meu să creadă că așa arată iubirea.
A doua zi dimineață, când Radu s-a trezit și s-a dus la baie fără să mă salute, am știut ce am de făcut. Am împachetat câteva haine pentru mine și pentru Vlad, am pus biberonul și jucăria lui preferată într-o geantă veche și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi.
Am ajuns la mama acasă cu ochii umflați de plâns și inima frântă. Ea m-a primit fără întrebări, doar cu o îmbrățișare caldă.
— O să fie bine, fata mea. Ai făcut ce trebuia.
Primele zile au fost un haos: Vlad plângea după tatăl lui, eu plângeam după viața pe care o pierdusem sau poate nici n-o avusesem vreodată cu adevărat. Radu m-a sunat abia după o săptămână:
— Ce-ai făcut? Cum ai putut să pleci așa?
— N-am mai putut, Radu… N-am mai putut trăi lângă tine ca o străină.
A tăcut mult timp la telefon.
— Faci ce vrei. Oricum nu te-am putut opri niciodată.
Am simțit atunci cât de puțin conta pentru el tot ce trăisem împreună.
Au trecut luni de zile până când am început să respir din nou. Mama mă ajuta cu Vlad, am găsit un job part-time la o librărie din oraș și încet-încet am început să-mi regăsesc bucuria de a trăi. Era greu — foarte greu — dar măcar știam că nu mai sunt invizibilă în propria mea viață.
Uneori îl văd pe Radu pe stradă; trece pe lângă noi fără să spună nimic. Vlad îl întreabă uneori de tata și eu îi spun că uneori oamenii mari se pierd pe drumuri diferite.
Sunt nopți când mă întreb dacă am făcut bine sau dacă ar fi trebuit să mai încerc puțin. Dar apoi îl privesc pe Vlad cum doarme liniștit lângă mine și știu că am ales ceea ce era mai bun pentru noi doi.
Oare câte femei trăiesc încă în tăcere aceeași poveste? Câte mame se tem să plece pentru că nu știu dacă vor putea duce totul singure? Voi ce ați fi făcut în locul meu?