Un apartament, două familii și o iubire la răscruce: Povestea mea, Irina

— Nu vreau să aud! Nu accept ca fata mea să stea într-un apartament plătit de părinții lui Vlad! a izbucnit mama, trântind farfuria pe masă. M-am uitat la ea, cu mâinile tremurând, în timp ce tata încerca să calmeze spiritele. Vlad stătea în colțul camerei, cu privirea pierdută, iar mama lui, doamna Stancu, își aranja nervos eșarfa.

Așa a început totul. În loc să ne bucurăm de logodnă, am ajuns să fim prinși între două tabere. Părinții mei, Simona și Ion, oameni simpli din Ploiești, au muncit toată viața la fabrică. Pentru ei, fiecare leu pus deoparte era o dovadă de sacrificiu. Când au auzit că părinții lui Vlad vor să ne cumpere un apartament în București ca dar de nuntă, s-au simțit umiliți.

— Noi nu suntem milogi! a spus tata într-o seară, cu vocea stinsă. Dacă nu putem să vă oferim și noi ceva, mai bine nu vă mai căsătoriți!

Vlad încerca să mă liniștească.

— Irina, nu contează cine plătește. Important e să fim împreună.

Dar nu era așa simplu. În fiecare zi, mama îmi amintea că „o fată trebuie să aibă demnitate”, iar tata se închidea în el, rușinat că nu poate concura cu familia Stancu. Pe de altă parte, părinții lui Vlad erau convinși că fac un gest nobil.

— E normal ca băiatul nostru să aibă un început bun! spunea doamna Stancu la fiecare întâlnire. Și-apoi, voi veniți din provincie… Bucureștiul e scump.

Mă simțeam prinsă ca într-o menghină. Nici nu mai știam dacă vreau apartamentul sau doar liniște. Vlad devenea tot mai distant; îl vedeam cum evită discuțiile cu ai mei și preferă să stea peste program la birou.

Într-o seară ploioasă de octombrie, am avut prima ceartă adevărată cu el.

— De ce nu le spui alor tăi să se oprească? am izbucnit eu.
— Pentru că nu vreau să-i rănesc! Și nici pe ai tăi nu vreau să-i supăr!
— Dar pe mine? Pe noi?

A tăcut. Am simțit cum ceva s-a rupt între noi.

Zilele treceau greu. Tata s-a îmbolnăvit de supărare, iar mama mă presa să renunț la Vlad dacă nu suntem „egali”. M-am dus la el acasă într-o seară, hotărâtă să clarific lucrurile.

— Vlad, nu mai pot. Ori găsim o soluție împreună, ori…
— Ce vrei să fac? Să refuz apartamentul? Să le spun alor mei că nu avem nevoie?
— Vreau doar să fim noi doi, fără presiunea asta!

A oftat adânc.

— Irina, poate că nu suntem făcuți unul pentru altul dacă nu putem trece peste asta.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi.

În zilele următoare, am încercat să mă concentrez pe muncă. Colegii mă întrebau de nuntă, iar eu zâmbeam fals. Mama plângea nopțile, tata nu mai vorbea cu nimeni. Vlad mi-a trimis un mesaj scurt: „Îmi pare rău.”

Am stat mult pe gânduri. Oare chiar contează cine plătește apartamentul? Sau orgoliul ne-a distrus fericirea? Am realizat că trăim într-o lume în care darurile mari vin cu prețuri ascunse: așteptări, datorii morale, presiuni sociale.

După o lună de tăcere, am decis să-l caut pe Vlad. Ne-am întâlnit în parc, sub copacii goi de toamnă.

— Încă te iubesc, i-am spus cu voce tremurată. Dar nu pot trăi mereu între două lumi care se urăsc.
— Și eu te iubesc… dar nu știu cum să-i fac pe toți fericiți.

Ne-am îmbrățișat pentru ultima dată. Am plecat fiecare pe drumul lui, cu sufletul sfâșiat.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: cât valorează fericirea când ești prins între orgoliul părinților și propriile vise? Oare câți dintre noi au curajul să-și aleagă drumul fără să trăiască sub povara așteptărilor altora?