Când copilul tău devine un străin: Povestea unei mame uitate

— Irina, ai ajuns cu bine? întreb cu voce tremurată, ținând telefonul strâns în palmă, ca și cum aș putea s-o aduc mai aproape doar așa.

— Da, mamă, am ajuns. Dar nu pot vorbi acum, am treabă. Poți să-mi pui niște bani pe card? Trebuie să plătesc chiria.

Nici nu apuc să răspund că deja aud tonul de ocupat. Rămân cu telefonul la ureche, privind în gol spre perdeaua veche din sufragerie. Înainte, Irina îmi povestea tot: ce a visat, ce a mâncat la prânz, cum s-a certat cu colega de bancă. Acum, sunt doar o voce la capătul firului, un portofel care se deschide la nevoie.

Mă numesc Mariana și am 54 de ani. Am crescut-o singură pe Irina după ce tatăl ei, Victor, a plecat cu alta când fata avea doar șapte ani. Am muncit la două slujbe ca să nu-i lipsească nimic. Îmi amintesc cum veneam acasă noaptea târziu, iar ea mă aștepta cu ochii mari și obosiți, doar ca să-i citesc o poveste înainte de culcare. Atunci eram tot universul ei.

Acum, universul ei e la București, printre prieteni pe care nu-i cunosc și joburi de care nu-mi povestește. O văd rar, de obicei la Crăciun sau Paște, când vine acasă grăbită, cu ochii în telefon și gândurile în altă parte. Ultima dată când a venit, am încercat să-i gătesc mâncarea preferată — sarmale și prăjitură cu mere. A gustat puțin și mi-a spus că ține dietă.

— Mamă, nu mai găti atâta, oricum nu mănânc. Și nu mai insista să stau acasă, am întâlnire cu niște colegi.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am zâmbit fals și m-am retras în bucătărie, unde am plâns în tăcere ca să nu mă audă. Nu voiam să par slabă în fața ei, dar nici nu știam cum să mă apropii din nou.

Într-o seară de toamnă, după ce am primit al treilea mesaj în aceeași lună cu „Mamă, poți să-mi trimiți 300 de lei?”, am decis să-i scriu o scrisoare. Am pus pe hârtie toate gândurile pe care nu aveam curaj să i le spun la telefon:

„Irina mea,

Mi-e dor de tine. Mi-e dor să râdem împreună, să ne uităm la filme proaste și să-ți ascult visele. Știu că ai crescut și ai viața ta, dar uneori simt că nu mai fac parte din ea decât atunci când ai nevoie de bani. Nu vreau să te cert sau să te fac să te simți vinovată. Vreau doar să știi că mi-e greu fără tine și că mi-ar plăcea să vorbim mai des despre orice, nu doar despre facturi.”

Am pus scrisoarea într-un plic și am lăsat-o pe masa din camera ei, sperând că o va citi când va veni data viitoare.

Timpul a trecut greu. M-am apucat de croșetat ca să-mi ocup mâinile și mintea. Vecina mea, doamna Stancu, mă întreba mereu:

— Ce mai face fata ta? Te sună des?

Îi răspundeam mereu cu jumătate de gură:

— E bine… are mult de lucru.

Într-o zi, am primit un telefon neașteptat de la Victor. Nu mai vorbisem de ani buni.

— Mariana… știu că nu e momentul potrivit, dar am auzit că Irina are probleme cu banii. Poate ar trebui să discutăm amândoi cu ea.

Am simțit un val de furie și neputință. Unde era el când fata noastră avea nevoie de el? Acum voia să fie tată doar pentru că era ușor?

— Nu cred că e cazul să-mi dai tu sfaturi despre cum să fiu părinte! i-am spus printre dinți.

După ce am închis telefonul, m-am prăbușit pe canapea și am plâns iar. M-am întrebat dacă nu cumva eu am greșit undeva. Poate am fost prea protectoare? Poate i-am dat prea mult fără să cer nimic în schimb? Sau poate lumea asta nouă e pur și simplu prea rece pentru sufletele noastre obosite?

Câteva zile mai târziu, Irina m-a sunat din nou.

— Mamă… am citit scrisoarea ta. Nu știu ce să zic… M-am simțit prost. Dar chiar am nevoie de bani luna asta.

Am simțit că mă sufoc.

— Irina, eu nu sunt doar banca ta! Sunt mama ta! Mi-e dor de tine! Vreau să știu ce faci, ce simți… Nu vreau doar să-ți trimit bani!

A urmat o tăcere lungă.

— Mamă… îmi pare rău. Nu știu cum să vorbesc cu tine altfel. Parcă n-avem nimic în comun…

Cuvintele ei au fost ca un cuțit răsucit în rană.

— Poate n-am știut nici eu cum să te ascult… poate nici tu n-ai știut cum să-mi vorbești… Dar încă mai putem încerca, Irina.

A oftat adânc.

— O să vin acasă weekendul viitor. Poate stăm de vorbă…

Nu știu dacă va veni sau dacă va fi altceva mai important pentru ea. Dar încă sper. Seara mă uit la pozele vechi — Irina micuță cu codițe, râzând la soare — și mă întreb unde s-a rupt totul.

Oare câți părinți trăiesc aceeași durere? Oare copiii noștri ne vor vedea vreodată altfel decât ca pe niște bancomate? Sau poate noi trebuie să învățăm să cerem iubire, nu doar să dăm fără măsură?