Când acasă devine străinătate: Mărturia unei mame din România

— Mamă, nu mai plânge, te rog… vocea Alinei răsuna slab prin telefon, dar nu putea acoperi golul din stomacul meu. Era trecut de miezul nopții în Torino, iar în apartamentul mic pe care îl împărțeam cu alte două românce, liniștea era spartă doar de suspinele mele. Îmi tremura mâna pe telefon, iar ochii îmi ardeau de la atâtea lacrimi.

— Cum să nu plâng, Alina? Cum? După atâția ani… după tot ce am făcut pentru voi… Viorel… Viorel m-a trădat și voi… voi ați știut și nu mi-ați spus nimic! Am simțit cum vocea mi se rupe, ca o ață prea întinsă.

Alina tăcea. Știam că plânge și ea. Dar nu era destul. Nu putea fi destul.

Totul a început cu un mesaj anonim pe Facebook. „Maria, vezi-ți de bărbatul tău. Nu ești singura femeie din viața lui.” Am crezut că e o glumă proastă. Dar apoi au urmat poze, conversații ciudate cu vecinele din sat, priviri piezișe când am venit acasă de Crăciun. Radu, băiatul meu cel mare, evita să mă privească în ochi. Alina era mereu grăbită să schimbe subiectul când întrebam de taică-su.

Am plecat din România acum șapte ani. Satul nostru din Botoșani nu oferea nimic: nici locuri de muncă, nici speranță. Viorel lucra cu ziua pe unde apuca, dar banii nu ajungeau niciodată. Copiii creșteau, nevoile lor la fel. Așa că am făcut ce au făcut multe femei din sat: am plecat la muncă în Italia. Prima dată am spălat bătrâni la pat. Mirosul de medicamente și urină mi-a intrat în piele, dar mă gândeam la Radu și Alina și mergeam mai departe.

Trimiteam bani acasă lunar. Îi sunam în fiecare seară. Îmi era dor de glasul lor, de mirosul casei mele, de gustul ciorbei făcute duminica. Dar mă consolam cu gândul că fac totul pentru ei. Pentru familie.

Acum, după șapte ani, familia mea era o ruină.

— Mamă… n-am vrut să te rănim… a șoptit Radu într-o zi, când am reușit să-l prind la telefon.

— Atunci de ce? De ce ați tăcut? De ce l-ați lăsat să mă mintă?

— Ne-a fost frică… Ți-era deja greu acolo. Nu voiam să suferi și mai mult.

— Dar eu am suferit oricum! Am suferit singură! Am urlat atunci, fără să-mi pese că poate mă aud colegele de apartament.

Viorel nu a recunoscut nimic la început. A jurat pe copiii noștri că nu e adevărat. Dar mesajele, pozele cu el și Mariana — vecina noastră — vorbeau de la sine. Când am venit acasă în concediu, am găsit hainele ei în dulapul nostru. Atunci s-a prăbușit totul.

— Maria, tu ai ales să pleci! Eu am rămas aici singur! Ce voiai să fac? Să mă usuc de dor după tine? a urlat Viorel într-o seară, beat, cu ochii injectați.

— Eu am ales să plec pentru voi! Pentru copii! Pentru ca tu să nu mai muncești cu ziua ca un câine! Pentru ca Alina să poată merge la facultate! Pentru ca Radu să aibă haine noi!

— Și ce-am câștigat? O casă goală! Copiii au crescut fără mamă! Eu am dormit singur!

M-am prăbușit pe podea atunci. Am simțit că nu mai pot respira. Am vrut să fug, să dispar, să nu mai simt nimic.

În zilele care au urmat, satul a început să vorbească. „Maria s-a dus la bani și l-a lăsat pe Viorel singur.” „Ce fel de mamă își lasă copiii?” „Dar uite ce bine trăiesc acum!”

Nimeni nu știa cât am plâns nopțile în Italia. Nimeni nu știa cât m-am rugat să fiu lângă copiii mei când erau bolnavi sau aveau nevoie de mine la serbări. Nimeni nu știa cât m-am simțit vinovată pentru fiecare zi petrecută departe.

Alina a venit într-o zi la mine în cameră și m-a îmbrățișat strâns.

— Mamă… te rog… iartă-ne… Nu știm cum să reparăm asta…

Am plâns împreună mult timp. Dar rana rămânea acolo.

Am încercat să vorbesc cu Viorel ca doi oameni mari. Să vedem dacă mai putem salva ceva din ce-am avut odată.

— Maria… eu nu mai pot trăi așa. Tu ai lumea ta acolo, eu am rămas aici… Suntem doi străini sub același acoperiș.

Am simțit că mă sufoc din nou. Dar avea dreptate. Ne transformaserăm în străini.

Am decis să divorțăm. Copiii au suferit mult, dar cred că au înțeles că uneori dragostea nu e destul ca să țină o familie unită.

Acum stau într-un apartament mic din Botoșani și încerc să-mi reconstruiesc viața. Merg la muncă la o brutărie locală și îmi văd copiii mai des decât înainte. Dar rana trădării și a sacrificiului zadarnic încă doare.

Multe femei ca mine au trecut prin asta: au ales pâinea în locul prezenței lângă cei dragi și s-au trezit străine în propria familie. M-am întrebat mereu: oare merită să-ți sacrifici viața pentru familie dacă familia însăși se destramă fără tine?

Poate că răspunsul nu e niciodată simplu. Dar vă întreb pe voi: ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria și unde începe dreptul la fericire?