„Ajunge!” – Cum mi-am recâștigat viața spunând, în sfârșit, NU

— Nu mai pot, mama! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară de iarnă, cu vocea tremurândă, în timp ce o priveam pe mama cum își scotea papucii la ușă, pregătită să se instaleze iarăși la mine pentru „câteva zile”. În spatele ei, tata trăgea după el o valiză imensă, iar sora mea, Irina, deja își arunca geaca pe canapea. Mirosul de ger și oboseală plutea în aer.

— Ce-i cu tine, Loredana? — a întrebat mama, ridicând din sprâncene. — Doar știi că la noi se renovează baia și nu putem sta acolo. E doar pentru o săptămână, maxim două.

M-am uitat la ceas. Era trecut de ora opt seara. Deja știam că „o săptămână” se va transforma în trei, că „doar câteva zile” înseamnă haos, lipsă de intimitate și nopți nedormite. De ani de zile, casa mea devenise hotelul familiei și al prietenilor. Oricine avea nevoie de un loc unde să stea, venea la mine. Fără să întrebe dacă pot sau dacă vreau.

— Loredana, nu fi așa de rece! — a intervenit tata. — Suntem familia ta!

Mi-am mușcat buza. În minte mi se derulau toate momentele în care am spus „da” când voiam să spun „nu”. Când prietena mea cea mai bună, Camelia, a venit cu iubitul ei și au stat două luni la mine „până găsesc chirie”. Când vărul meu, Paul, a venit cu câinele lui și a lăsat păr peste tot. Când colega mea de la muncă a dormit pe canapeaua mea după ce s-a certat cu iubitul. Toți veneau la mine ca la un refugiu, iar eu mă topeam încet sub povara lor.

— Nu mai pot! — am repetat, cu glasul spart. — Vreau să fiu singură în casa mea! Vreau liniște! Vreau să nu mai găsesc vase murdare dimineața și prosoape ude pe calorifer!

Irina s-a uitat la mine ca la o străină.

— Ești egoistă! — a șuierat ea. — Dacă tu ai avea nevoie, noi te-am primi oricând!

— Dar eu nu v-am cerut niciodată nimic! — am izbucnit. — Niciodată!

Mama a oftat adânc și s-a așezat pe marginea patului meu.

— Loredana, tu ai mereu loc pentru toți. Ești cea mai bună dintre noi. Nu ne lăsa acum la greu.

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am tras aer adânc în piept. În blocul din față se vedeau lumini aprinse la alte ferestre. M-am întrebat câți dintre vecinii mei trăiesc același coșmar: să nu poți spune „nu”, să-ți fie teamă că vei fi judecat sau respins dacă îți aperi spațiul.

În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului, ascultând cum sora mea vorbește la telefon în sufragerie și cum mama răsfoiește reviste în bucătărie. M-am simțit invizibilă în propria casă.

A doua zi dimineață, m-am dus direct la birou cu ochii umflați de nesomn. Colega mea, Anca, m-a privit lung.

— Iar ai avut musafiri? — a întrebat ea cu un zâmbet amar.

— Da… — am murmurat.

— Loredana, trebuie să pui piciorul în prag! Eu am făcut asta cu ai mei acum doi ani. M-au urât o vreme, dar apoi au înțeles că nu pot trăi viața altora.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. La prânz am primit un mesaj de la Camelia: „Hei, pot veni diseară? Am nevoie să stau două-trei zile la tine.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am vrut să scriu „Sigur”, dar degetele mi s-au oprit pe ecran. Am respirat adânc și am scris: „Îmi pare rău, Camelia, nu pot. Am nevoie de timp pentru mine.”

A urmat un val de mesaje: „Dar ce s-a întâmplat? Ești supărată pe mine? Nu te recunosc!”

Am simțit vinovăție, rușine și apoi… ușurare. Pentru prima dată după ani de zile am spus „nu”.

Seara m-am întors acasă hotărâtă să vorbesc deschis cu familia mea.

— Vreau să discutăm ceva serios — am spus când i-am văzut adunați în sufragerie.

Mama a ridicat ochii din carte.

— Vreau să plecați mâine. Știu că vă e greu, dar eu nu mai pot trăi așa. Am nevoie de spațiul meu, de liniștea mea. Nu sunt hotel și nu mai vreau să fiu.

Tata s-a ridicat brusc.

— Nu-mi vine să cred! După tot ce am făcut pentru tine!

Irina a început să plângă.

— Nu ne mai iubești…

Mi-au dat lacrimile.

— Vă iubesc! Tocmai de aceea trebuie să vă spun adevărul: m-am pierdut pe mine încercând să vă mulțumesc pe voi toți. Nu mai pot continua așa.

A urmat o tăcere apăsătoare. Mama s-a ridicat încet și m-a îmbrățișat fără cuvinte. Tata a ieșit trântind ușa balconului. Irina s-a retras în dormitorul meu fără să spună nimic.

A doua zi au plecat fără prea multe vorbe. Casa era din nou goală. M-am simțit vinovată, dar și ușurată. Zilele următoare au fost grele: telefoane reci de la familie, mesaje acuzatoare de la prieteni care nu mai aveau unde sta „temporar”. Dar încet-încet am început să mă regăsesc: am dormit bine pentru prima dată după ani întregi, am citit o carte fără întreruperi, am gătit doar pentru mine.

Au trecut luni până când relațiile s-au reparat cât de cât. Unii nu mi-au mai vorbit niciodată la fel. Dar eu am rămas fermă: casa mea e sanctuarul meu și nu mai las pe nimeni să-mi calce granițele fără permisiunea mea.

Uneori mă întreb: cât timp din viața noastră sacrificăm pentru liniștea altora? Și oare câți dintre noi au curajul să spună „Ajunge!” înainte să fie prea târziu?