Între două lumi: dorințele fiicei mele și tradițiile familiei

— Nu mai vreau păpuși, mami! De ce nu mă ascultă nimeni?

Vocea Ioanei răsună în sufrageria mică, plină de miros de cozonac și parfum de liliac. E ziua ei de naștere, iar pe masă stau deja trei păpuși îmbrăcate în costume populare, cu zâmbete rigide și ochi de sticlă. Mama mea, doamna Elena, și soacra mea, doamna Mariana, stau una lângă alta, cu mâinile încrucișate pe poale, privind-o pe Ioana cu o amestecătură de dezamăgire și neînțelegere.

— Ioana, păpușile astea sunt speciale, îi spune mama mea cu voce blândă, dar fermă. Uite ce frumoase sunt! Așa ne jucam și noi când eram mici.

Ioana își încrucișează brațele la piept și se uită la mine, așteptând să-i iau partea. Simt cum mi se strânge stomacul. Îmi amintesc perfect cum eram și eu copil și nu aveam voie să spun ce-mi place cu adevărat. Dar acum, când e vorba de fiica mea, parcă nu găsesc curajul să mă opun mamelor noastre.

— Mamă, poate că Ioana ar vrea altceva… încerc eu timid.

Soacra mea oftează zgomotos:

— Copiii din ziua de azi nu mai știu să aprecieze nimic. Numai tablete și telefoane au în cap!

Ioana se uită la podea. Îi văd lacrimile care îi tremură în colțul ochilor. Mă doare sufletul. Știu că își dorea un set de construcții Lego, mi-a spus de atâtea ori. Dar niciuna dintre bunici nu a vrut să audă.

— De ce nu putem să-i respectăm dorințele? întreb eu, cu voce joasă, aproape șoptită.

Mama mă privește ca și cum aș fi trădat-o.

— Tu nu înțelegi, Ana. Dacă nu păstrăm tradițiile, cine o să le mai ducă mai departe? Ce fel de mamă ești dacă nu-i arăți rădăcinile?

Mă simt prinsă la mijloc între două lumi. Pe de o parte, iubirea pentru copilul meu și dorința de a o vedea fericită. Pe de altă parte, presiunea familiei, a trecutului care apasă ca o povară pe umerii mei.

Seara, după ce toți pleacă, Ioana vine la mine în bucătărie. Își freacă mâinile una de alta, nesigură.

— Mami, pot să-ți spun ceva?

— Sigur, puiule.

— Nu vreau să le supăr pe bunici… dar nu-mi plac păpușile astea. Mie îmi plac roboții și construcțiile. De ce nu pot să primesc ce-mi place?

Îmi vine să plâng. Îmi dau seama că am lăsat-o singură în fața unui zid pe care nici eu nu am reușit să-l dărâm.

— Îmi pare rău, iubita mea. O să încerc să vorbesc cu ele.

A doua zi, o sun pe mama. Îi spun că Ioana ar vrea altceva la următoarea aniversare. Se supără.

— Ana, tu chiar nu vezi cât mă străduiesc? Am cusut rochița aia cu mâna mea! Ce vrei să fac? Să-i cumpăr plasticuri din magazin?

Încerc să-i explic că lumea s-a schimbat, că Ioana are alte pasiuni. Dar simt că vorbesc la pereți.

Soțul meu, Radu, mă susține doar pe jumătate:

— Lasă-le, Ana. Sunt bătrâne, nu mai schimbăm noi lumea acum. Important e să fie toți sănătoși.

Dar pentru mine nu e suficient. Vreau ca fiica mea să știe că vocea ei contează. Că poate alege pentru ea însăși.

Într-o seară, după o altă discuție tensionată cu soacra mea — care mi-a spus că „fetele adevărate se joacă cu păpuși” — am izbucnit:

— Dar dacă Ioana vrea altceva? Dacă nu vrea să fie ca noi? Nu e tot copilul nostru?

Mariana s-a uitat la mine lung:

— O să-ți pară rău când o să vezi că nu știe nimic despre cine suntem noi.

Am rămas cu gândurile mele până târziu în noapte. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc eu. Dacă nu cumva rup ceva din sufletul familiei noastre doar pentru că vreau ca fiica mea să fie fericită.

La școală, Ioana mi-a povestit că o colegă a râs de ea pentru că are „păpuși bătrânești”. A venit acasă tristă și s-a închis în cameră.

Atunci am decis: am cumpărat din banii mei un set mare de Lego și i l-am pus pe pat cu un bilețel: „Pentru tine, pentru visele tale.”

Când l-a văzut, a început să plângă de bucurie. M-a îmbrățișat strâns:

— Mulțumesc, mami! Acum simt că mă asculți!

Am știut atunci că am făcut ce trebuie. Dar conflictele cu mamele noastre au continuat. La fiecare sărbătoare, aceleași discuții, aceleași reproșuri.

Uneori mă simt vinovată. Alteori sunt mândră că am avut curajul să-mi ascult copilul.

Mă întreb adesea: oare chiar trebuie să alegem între tradiție și fericirea copiilor noștri? Nu putem găsi o cale de mijloc? Voi ce ați face în locul meu?