Cine sunt eu cu adevărat? Povestea Anei, fata care a descoperit un secret de familie

— Ana, de ce nu mănânci? întrebarea mamei a tăiat liniștea grea din sufragerie, în timp ce furculița mea se învârtea fără rost prin piureul de cartofi. Tata, cu ochii în farfurie, părea absent, iar fratele meu, Vlad, își butona telefonul sub masă. Era o duminică obișnuită, dar în aer plutea ceva ce nu puteam defini.

— Nu mi-e foame, am murmurat, încercând să evit privirea mamei. Simțeam că nu aparțin acelui loc, că sunt o piesă străină într-un puzzle vechi și prăfuit. Mereu am fost copilul „altfel”: nu semănam cu nimeni din familie, nici la ochi, nici la fire. Tata glumea mereu că „m-am născut din greșeală”, dar râsul lui avea o notă amară pe care doar eu o simțeam.

— Las-o, Mariana, a zis tata brusc, ridicându-se de la masă. — Poate are problemele ei. Oricum, la vârsta asta toți copiii sunt ciudați.

Mama a oftat și a început să strângă farfuriile. Vlad a ieșit fără să spună nimic. Am rămas singură la masă, cu gândurile mele. În acea zi, ceva s-a rupt în mine. Am simțit nevoia să caut răspunsuri la întrebări pe care nici nu știam că le am.

În acea seară, am auzit-o pe mama plângând în bucătărie. M-am strecurat pe hol și am ascultat fără să vreau:

— Nu mai pot, Mihai! Nu pot să trăiesc cu minciuna asta…

— Mariana, te rog… dacă află Ana adevărul, o pierdem. Nu vezi cât de fragilă e?

Am înghețat. Despre ce minciună vorbeau? Ce adevăr? Am simțit cum inima îmi bate nebunește în piept. În acea noapte n-am dormit deloc.

A doua zi, am început să caut prin sertarele vechi din debara. Printre acte prăfuite și fotografii îngălbenite am găsit un plic cu numele meu scris tremurat: „Pentru Ana, când va fi pregătită”. L-am deschis cu mâinile tremurânde. În interior era o scrisoare și o fotografie cu o femeie necunoscută, ținând în brațe un bebeluș.

„Dragă Ana,

Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că ai aflat deja că nu ești fiica mea biologică. Te-am iubit din prima clipă când te-am ținut în brațe, dar adevărul trebuie spus: mama ta adevărată este Irina, sora mea. A murit la naștere și eu te-am crescut ca pe copilul meu…”

Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Irina? Sora mamei? De ce nu mi-a spus nimeni nimic? De ce am trăit într-o minciună atâția ani?

Am ieșit val-vârtej din casă și am fugit spre cimitirul din sat. M-am oprit în fața unei cruci vechi pe care scria „Irina Popescu – 1975-1998”. Am căzut în genunchi și am plâns până nu am mai avut lacrimi.

Zilele următoare au fost un coșmar. Mama încerca să vorbească cu mine, dar nu puteam s-o privesc în ochi. Tata era tăcut ca niciodată. Vlad părea singurul care nu știa nimic.

— Ana, te rog… lasă-mă să-ți explic… a încercat mama într-o seară.

— Ce să-mi explici? Că mi-ai furat viața? Că am trăit într-o minciună? Cine sunt eu de fapt?

— Ești fiica mea! a izbucnit ea printre lacrimi. Te-am crescut, te-am iubit… N-am vrut să suferi!

— Dar ai mințit! Am nevoie să știu cine sunt!

Am început să caut rudele Irinei. Am aflat că mai trăiește o mătușă la Bacău, sora bunicii mele. Am plecat singură într-o zi ploioasă, fără să spun nimănui unde mă duc. Mătușa Maria m-a primit cu brațele deschise.

— Te-am recunoscut imediat după ochii Irinei… Erai sufletul ei! Mi-a povestit tot ce știa despre mama mea biologică: cum era visătoare, rebelă, cum a iubit un bărbat care a dispărut înainte să mă nasc.

— Tatăl tău… nu l-am cunoscut niciodată. Irina nu voia să vorbească despre el. Dar știu că te-a iubit enorm…

Am simțit pentru prima dată că aparțin undeva. Am stat ore întregi ascultând povești despre Irina și familia ei adevărată. Dar când m-am întors acasă, totul era schimbat.

Mama mă privea ca pe o străină. Tata încerca să fie protector, dar nu mai reușea să-mi aline durerea.

— Ana, trebuie să mergem mai departe… Suntem tot familia ta!

— Familia mea? Dar dacă nu vă mai pot ierta?

Anii au trecut greu. Am terminat liceul cu greu, apoi am plecat la facultate la Iași ca să scap de tot ce mă apăsa acasă. M-am luptat cu depresia și cu sentimentul că nu aparțin nicăieri. Am încercat să-mi găsesc rădăcinile, dar mereu mă simțeam ruptă între două lumi: cea a mamei care m-a crescut și cea a mamei care m-a născut.

Acum, după atâția ani, încă mă întreb: dacă n-aș fi aflat niciodată adevărul, aș fi fost mai fericită? Sau e mai bine să știi cine ești cu adevărat, chiar dacă doare?

Poate că fiecare dintre noi poartă un secret care ne definește viața fără să știm. Voi ce ați fi făcut în locul meu?