Între iubire și sacrificiu: Mărturia unei mame care și-a pierdut identitatea

— Mama, poți să o iei tu pe Ilinca de la grădiniță azi? Eu am o întâlnire importantă la birou, nu pot lipsi, îmi strigă Daria din hol, în timp ce-și îndeasă laptopul în geantă.

Mă uit la ceas. E aproape ora două. Tocmai terminasem de spălat vasele de la prânz și nici nu apucasem să-mi beau cafeaua. Îmi simt inima strânsă, dar zâmbesc automat.

— Sigur, draga mea, merg eu, răspund, încercând să-mi ascund oboseala din voce.

De când Daria s-a întors acasă după divorț, cu Ilinca de mână și ochii roșii de plâns, am simțit că trebuie să fiu stânca lor. La început am fost fericită că pot ajuta. Îmi era dor de fetița mea, chiar dacă acum era femeie în toată firea. Dar zilele au început să semene între ele: dimineți grăbite, prânzuri gătite pe fugă, drumuri la grădiniță, cumpărături, spălat rufe, teme cu Ilinca și nopți în care adormeam cu televizorul aprins doar ca să nu mă simt singură.

Daria venea târziu acasă, obosită și iritată. Uneori nici nu mă saluta. Alteori îmi reproșa că nu am făcut ceva „cum trebuie”.

— Mama, iar i-ai pus Ilincăi șosete desperecheate! Nu vezi că râd copiii de ea?

Îmi mușcam buzele și nu spuneam nimic. Mă simțeam vinovată pentru orice greșeală măruntă. Nu voiam să-i fac viața mai grea.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Ilinca citindu-i aceeași poveste pentru a zecea oară, am auzit-o pe Daria vorbind la telefon în bucătărie:

— Nu știu ce m-aș face fără mama… Dar uneori simt că mă sufoc aici. Parcă nu mai am viața mea.

M-am retras încet în camera mea. M-am uitat la mâinile mele crăpate de detergent și la ridurile din oglindă. Cine eram eu acum? O mamă? O bunică? O menajeră?

A doua zi dimineață, când i-am pus Dariei cafeaua pe masă, am încercat să deschid subiectul:

— Daria, știi… Poate ar trebui să mai iei și tu Ilinca de la grădiniță uneori. Sau să gătim împreună…

Ea a oftat și a dat ochii peste cap:

— Mama, nu începe! Știi cât de greu îmi e la muncă. Nu mai am timp nici să respir! Tu ești acasă toată ziua…

M-am simțit mică și inutilă. Am tăcut din nou.

Au trecut luni. Salariul meu de pensie abia ajungea pentru facturi și mâncare. Daria nu aducea bani acasă decât rar. Când îi spuneam că nu mai am bani pentru cumpărături, se supăra:

— Nu pot să cred că iar s-au dus banii! Ce faci cu ei?

Într-o duminică după-amiază, când Ilinca dormea și soarele bătea leneș prin perdele, am izbucnit:

— Daria, nu mai pot! Simt că nu mai trăiesc pentru mine deloc! Sunt doar bona și bucătăreasa voastră!

Ea s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus ceva absurd:

— Mama, exagerezi! Dacă nu vrei să ne mai ajuți, spune!

Am început să plâng fără să vreau. Lacrimile mi-au curs pe obraji ca niște ani pierduți.

— Nu e vorba că nu vreau… Dar nu mai știu cine sunt. Nu mai am viața mea. Nu mai am prieteni, nu mai merg nicăieri… Totul e despre voi.

Daria a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Și eu sunt obosită, mama… Dar n-am pe nimeni altcineva.

Am rămas fiecare cu durerea ei. Seara aceea a trecut greu. Am dormit prost și m-am trezit cu ochii umflați.

În zilele următoare am început să refuz mici sarcini. Am ieșit la plimbare singură prin parc. Am sunat o veche prietenă la cafea. Daria s-a supărat la început:

— Deci acum mă lași baltă? Chiar acum când am nevoie?

Dar eu i-am spus calm:

— Daria, te iubesc. Dar dacă nu am grijă de mine, n-o să mai pot avea grijă nici de voi.

A fost greu. Au urmat certuri, tăceri lungi și priviri reci la masă. Dar încet-încet Daria a început să se implice mai mult. A gătit cu Ilinca într-o seară. A mers ea la ședința cu părinții la grădiniță.

Nu știu dacă vreodată vom reuși să fim din nou apropiate ca înainte. Poate că rolurile noastre s-au schimbat pentru totdeauna.

Dar mă întreb: unde se termină dragostea de mamă și unde începe sacrificiul care te golește pe dinăuntru? Oare câte mame trăiesc povestea mea fără să spună nimic?