Oarbă și cerșetor: Povestea Anei, fata pe care nimeni n-a vrut s-o vadă

— Ana, nu mai plânge! Ai să-l faci de râs pe taică-tu în tot satul!
Glasul mamei răsuna aspru în odaia mică, unde mirosul de ceară și așternuturi vechi mă sufoca. Îmi strângeam genunchii la piept, încercând să-mi țin lacrimile înăuntru. Nu vedeam chipul mamei, dar îi simțeam dezamăgirea ca pe o palmă peste față.
— Nu vreau să mă mărit cu el, mamă! Nu vreau!
— Nu e după tine! Ai să-i mulțumești lui Dumnezeu că te ia cineva, că altfel rămâneai povară pe capul nostru.

Așa a început sfârșitul copilăriei mele. M-am născut fără vedere, iar pentru familia Stoica din satul nostru din Bărăgan, asta era o rușine mai mare decât sărăcia. Tata, Ilie Stoica, era om respectat la biserică și la crâșmă, dar acasă era un munte de tăcere și reproșuri. Pentru el, eu eram „fata aia”, o pată pe obrazul familiei.

Când am împlinit douăzeci de ani, tata a venit acasă cu un străin. L-am simțit după miros: hainele lui purtau urme de drum lung, praf și ceva amar, ca o viață trăită pe marginea drumului.
— Ana, ți-l prezint pe Vasile. De azi înainte ești nevasta lui.
Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Vasile era cerșetorul satului vecin, bărbat trecut de patruzeci de ani, cu voce blândă dar obosită. Nici el nu părea să vrea această căsătorie mai mult decât mine.

— Domnule Stoica… poate nu e bine…
— Taci! Dacă vrei să ai un acoperiș și o bucată de pâine, faci cum spun eu!

Nunta a fost o formalitate tristă, cu două rude și un preot grăbit. Mama a plâns în tăcere, tata s-a uitat pe fereastră tot timpul. Eu am simțit doar frigul din sufletul meu.

Viața cu Vasile a început într-o cocioabă la marginea satului. El nu vorbea mult. Îmi aducea apă și lemne, iar seara stăteam amândoi în tăcere. Uneori îl auzeam plângând noaptea, alteori îl simțeam cum îmi mângâie părul cu mâini tremurânde.

— De ce plângi? l-am întrebat într-o seară.
— Pentru că nu meritai asta, Ana. Nici eu nu meritam… dar viața nu întreabă.

Am început să-l ascult. Îmi povestea despre copilăria lui: mama moartă devreme, tatăl bețiv, fuga de acasă la doisprezece ani. Cerșitul nu fusese alegerea lui, ci singura cale să supraviețuiască.

— Știi ce-i cel mai greu? Să simți că nu exiști pentru nimeni. Că treci pe lângă oameni și ești invizibil.

L-am înțeles mai bine decât oricine. Și eu eram invizibilă pentru ai mei.

Timpul a trecut greu. Satul ne ocolea ca pe ciumați. La biserică nu ne primeau decât în spate, copiii aruncau cu pietre după noi. Tata nu ne-a vizitat niciodată.

Într-o zi, Vasile s-a întors acasă bătut rău. Cineva îl prinsese cerșind la piață și îl lovise cu bâta.

— Nu mai pot, Ana… Nu mai pot trăi așa…

Atunci am simțit că trebuie să fac ceva. Am început să cânt seara, la lumina lămpii. Aveam voce frumoasă – mama îmi spusese cândva că semăn cu bunica. Vasile m-a ascultat uimit.

— Ana, ai putea cânta la biserică… sau la vreo nuntă…

Am râs amar:
— Cine m-ar primi?

Dar într-o duminică am mers amândoi la biserică și am rugat preotul să mă lase să cânt un colind. La început a refuzat:
— Nu e loc pentru cerșetori aici!

Dar am început să cânt acolo, în curte, și oamenii s-au oprit să asculte. Unii au plâns. Alții au venit și mi-au pus bani în palmă.

Din ziua aceea, lumea a început să ne privească altfel. Unii veneau la noi acasă să mă roage să le cânt la pomeni sau la botezuri. Vasile a început să repare garduri prin sat – nimeni nu-l mai scuipa pe drum.

Mama a venit într-o zi la mine:
— Ana… iartă-mă… N-am știut cum să te apăr…

Am plâns împreună mult timp.

Tata n-a venit niciodată. A murit singur, cu obrazul întors spre perete.

Anii au trecut și lumea s-a schimbat încet-încet pentru noi. Am avut un copil – Maria – care vede și râde cu ochii mari spre soare.

Uneori mă gândesc: dacă tata ar fi avut curajul să mă vadă cu adevărat? Dacă oamenii ar fi putut privi dincolo de aparențe?

Poate că fiecare dintre noi e orb într-un fel sau altul… Dar oare câți avem curajul să ne deschidem ochii inimii?