Casa moștenită: Povara dragostei materne

— De ce mă întrebi dacă vreau cafea? Nu vezi că sunt acasă?
Vocea mamei mele, Irina, a răsunat în bucătăria mică, cu pereți galbeni, unde soarele de aprilie se strecura printre storuri. Ținea cana cu ambele mâini, tremurând ușor. Ochii ei erau umezi, iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Mamă, doar voiam să fiu politicoasă… am încercat eu să spun, dar ea deja izbucnise în plâns.
— Nu mai sunt de-a voastră? Nu mai am loc aici?

Așa începe fiecare vizită a ei de când mi-a dat casa asta, acum zece ani. Aveam douăzeci și șapte de ani când mi-a spus: „Casa asta e a ta, Maria. Să nu-ți fie teamă niciodată că n-ai unde sta.” Atunci am simțit că primesc cel mai mare dar. Acum, la treizeci și șapte de ani, cu un copil de șase ani și un soț care nu mai are răbdare cu crizele mamei mele, simt că am primit o capcană.

Mama nu a plecat niciodată cu adevărat din casa asta. Deși locuiește la trei blocuri distanță, vine aproape zilnic. Intră fără să bată la ușă, își lasă papucii lângă ai noștri, deschide frigiderul și oftează dacă nu găsește zacuscă sau borș de casă. Îl ia pe Vlad în brațe și îi spune: „Bunica e aici, să nu-ți fie frică niciodată.”

Soțul meu, Radu, a încercat să fie înțelegător la început. Dar după ce mama a început să mute mobila fără să ne întrebe și să-i spună lui Vlad că „mama și tata nu știu ce-i mai bine pentru tine”, răbdarea lui s-a subțiat.

— Maria, trebuie să-i spui să respecte spațiul nostru! Nu mai suntem copii! mi-a spus într-o seară, când mama plecase după o ceartă legată de faptul că nu i-am cerut părerea despre culoarea perdelelor.

— E mama… Nu vreau să sufere. A făcut totul pentru mine… am șoptit eu, cu vocea stinsă.

— Și tu ce faci pentru tine? Pentru noi?

Nu am avut răspuns atunci. M-am simțit prinsă între două lumi: cea a copilului care nu vrea să-și rănească mama și cea a femeii care vrea liniște în propria casă.

Într-o duminică dimineață, când Radu era la serviciu și Vlad se juca în camera lui, mama a venit cu o pungă plină de haine vechi.

— Le-am găsit în pod. Sunt ale tale din liceu. Poate le vrea Vlad când crește.

Am oftat. Nu era prima dată când aducea lucruri din trecutul meu, ca și cum ar vrea să mă țină legată de cine am fost.

— Mamă, poate ar trebui să păstrezi doar ce ai nevoie…

— Nu mă mai vrei nici pe mine, nici amintirile mele! a izbucnit ea.

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit spre blocul ei gri. M-am întrebat dacă vreodată voi putea trăi fără sentimentul de vinovăție.

Într-o seară, după ce Vlad adormise și Radu citea pe canapea, am încercat să vorbesc cu mama la telefon.

— Mamă, trebuie să vorbim despre cum ne vizitezi… Poate ar fi bine să ne anunți înainte…

— Deci nu mai sunt binevenită? Să știi că dacă nu era casa asta, nu aveai nimic! a țipat ea.

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji. Da, casa era a mea pe hârtie. Dar sufletul ei era încă al mamei mele.

Într-o zi, Vlad a venit la mine și mi-a spus:

— Mami, bunica zice că dacă nu fac ce zice ea, o să fie tristă și o să plece de tot…

Atunci am realizat cât de mult ne afectează pe toți această relație. Am decis să merg la un psiholog. Prima dată în viața mea când am cerut ajutor pentru mine.

— Maria, ai dreptul la spațiul tău. Nu ești egoistă dacă vrei liniște. Dragostea nu înseamnă sacrificiu total, mi-a spus doamna psiholog.

Am început să pun limite. Să-i spun mamei când poate veni și când avem nevoie de intimitate. A plâns mult. M-a acuzat că sunt nerecunoscătoare.

Radu m-a susținut. Vlad a început să fie mai liniștit.

Dar uneori mă trezesc noaptea și mă întreb: Oare sunt o fiică rea? Oare pot vreodată să fiu liberă fără să-mi rănesc mama?

Poate că mulți dintre voi trăiți același conflict: între loialitatea față de părinți și nevoia de libertate. Cum găsim echilibrul? Cum îi spunem mamei „te iubesc”, fără să ne pierdem pe noi înșine?