„Mamă, tu mereu poți…”: Vara care mi-a răsturnat lumea

— Mamă, doar vara asta, te rog! Nu avem pe cine altcineva să lăsăm copilul. Tu mereu ai fost acolo pentru noi…

Vocea lui Vlad răsuna în telefon, amestecată cu graba și disperarea pe care o recunoșteam prea bine. Am oftat adânc, privind spre fereastra bucătăriei mele din Ploiești, unde liniștea era singurul meu aliat. Aveam 62 de ani și, după o viață de muncă, visam la veri tihnite cu cafea pe balcon și cărți citite în liniște. Dar cum să refuzi propriul copil?

— Bine, Vlad, vin. Dar doar până în septembrie, da?

— Sigur, mamă! Ești o comoară!

Așa a început vara care mi-a răsturnat lumea.

M-am mutat la București cu două valize și inima strânsă. Maria, nora mea, m-a întâmpinat cu un zâmbet forțat.

— Mulțumim că ai venit, doamnă Elena. Să știi că avem reguli clare cu Rareș: fără dulciuri după ora 18, fără televizor mai mult de o oră pe zi și…

Am dat din cap, încercând să nu mă simt ca o bonă angajată. Rareș, la cei șase ani ai lui, m-a îmbrățișat cu sinceritate. El era motivul pentru care acceptasem totul.

Primele zile au trecut greu. Maria îmi lăsa liste cu sarcini: „Nu uita să-i dai suplimentul de vitamine la ora 10”, „Te rog să-l duci la engleză miercuri”, „Nu-l lăsa să se joace în noroi”. Mă simțeam ca la serviciu, doar că aici nu primeam salariu și nici măcar un „mulțumesc”.

Într-o seară, după ce Rareș adormise, am încercat să vorbesc cu Vlad.

— Vlad, nu vreau să mă plâng, dar parcă sunt prea multe reguli…

— Mamă, Maria știe ce e mai bine pentru copil. Știi cum e… fiecare generație cu metodele ei. Te descurci tu!

M-am simțit mică și inutilă. Eu crescusem doi copii fără liste și reguli stricte. Oare chiar nu mai știam nimic?

Zilele au devenit tot mai apăsătoare. Maria venea acasă și verifica dacă făcusem totul „ca la carte”. Odată, pentru că i-am dat lui Rareș o felie de cozonac la prânz, mi-a spus pe un ton rece:

— Doamnă Elena, v-am rugat fără zahăr înainte de somn! Nu vreau să par insistentă, dar trebuie să respectăm rutina lui.

Am simțit cum îmi ard obrajii de rușine și furie. Nu eram bunica aceea bună? Nu făceam totul din dragoste?

Într-o după-amiază toridă, Rareș a venit plângând din parc.

— Bunico, mami a zis că nu ești atentă cu mine…

M-am prăbușit pe canapea. Cum ajunsesem aici? De ce orice făceam era greșit?

Într-o seară, am auzit-o pe Maria vorbind la telefon cu mama ei:

— Nu știu cât mai rezist cu soacra aici. Parcă trebuie să-i explic totul ca unui copil…

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem acceptând să vin.

Când Vlad a venit acasă, am încercat din nou să vorbesc cu el.

— Vlad, nu mă mai simt bine aici. Parcă orice fac e greșit…

— Mamă, exagerezi! Maria e stresată la serviciu, încearcă să te pui în locul ei.

— Dar eu? Cine se pune în locul meu?

A tăcut. Pentru prima dată l-am văzut fără replică.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate verile când îi duceam pe Vlad și pe sora lui la bunici la țară. Nimeni nu ne făcea program sau liste. Ne jucam până seara târziu și eram fericiți.

A doua zi dimineață am făcut cafeaua pentru toți și am așteptat ca Vlad și Maria să se trezească.

— Vreau să vorbim — le-am spus hotărâtă.

Maria s-a uitat la mine suspicioasă.

— Simt că nu mai pot continua așa. Am venit să vă ajut, dar nu sunt bonă și nici robot. Am nevoie de respect și încredere. Dacă nu puteți avea încredere în mine ca bunică, mai bine mă întorc acasă.

Vlad a încercat să spună ceva, dar l-am oprit din priviri.

— Nu vreau să stric relația noastră de familie pentru niște reguli care mă fac să mă simt inutilă.

Maria a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Poate ai dreptate… Poate am fost prea strictă.

Nu știu dacă m-au înțeles cu adevărat sau doar au vrut să evite un scandal. Dar din ziua aceea lucrurile s-au schimbat puțin: mai puține liste, mai multe zâmbete, mai multă libertate pentru mine și Rareș.

Când vara s-a terminat și m-am întors acasă, am simțit o ușurare imensă. Dar și o tristețe: relațiile de familie pot fi atât de fragile…

Acum mă întreb: oare câte bunici trăiesc povestea mea? Câte dintre noi uităm de noi în numele familiei? Poate e timpul să ne cerem dreptul la respect — chiar și atunci când „doar ajutăm”.