„Așteaptă cu nunta, Lili!” – Fuga unei mirese din strânsoarea familiei viitoare

— Lili, nu uita: la ora 10 vine mama lui Vlad să probezi rochia! Și vezi că nu-i place culoarea aia de ruj, să nu te faci de râs!
Vocea mamei răsună ca un clopot spart în bucătăria noastră mică din cartierul Titan. Mă uit la ceas: 8:43. Încă o zi în care nu am voie să fiu eu însămi. Îmi strâng halatul pe mine și încerc să-mi adun gândurile, dar simt cum mă sufoc. De două săptămâni, de când Vlad a cerut oficial mâna mea, viața mea s-a transformat într-un șir nesfârșit de instrucțiuni, interdicții și priviri critice.

Mama lui Vlad, doamna Stanciu, e genul acela de femeie care intră într-o cameră și toată lumea tace. Are părul perfect coafat, un parfum scump care mă face să strănut și o privire care te dezbracă de orice urmă de voință. Prima dată când am cunoscut-o, mi-a spus direct: „Sper că știi să gătești sarmale, altfel Vlad nu va fi fericit.” Am râs atunci, crezând că e o glumă. Nu era.

În fiecare zi, câte o rudă de-a lor mă sună sau mă vizitează: „Lili, ai făcut lista cu invitații? Dar meniul? Dar muzica? Să nu uiți că la noi în familie se dansează sârba la început!”

Mă uit la Vlad, care stă pe canapea cu telefonul în mână. Îl iubesc, dar parcă nu-l mai recunosc. De fiecare dată când încerc să-i spun că mă simt copleșită, ridică din umeri:

— Lili, lasă-i să se implice, așa sunt ei. O să treacă repede.

Dar nu trece. Fiecare zi e mai grea ca precedenta. Nu mai am voie să port blugi, pentru că „nu e frumos pentru o viitoare mireasă”. Nu mai am voie să ies cu prietenele mele fără să anunț. Chiar și mama mea a început să se schimbe:

— Lili, nu-i supăra pe ai lui Vlad! E băiat bun, dar familia lui are pretenții. Dacă vrei liniște în căsnicie, fă cum zic ei.

Într-o seară, după ce am plâns în baie aproape o oră, tata a bătut la ușă:

— Lili, tu chiar vrei nunta asta? Te văd tot mai tristă.

Am vrut să-i spun adevărul, dar mi-a fost rușine. Cum să recunosc că nu mai știu cine sunt? Că nu mai simt nimic când mă uit la rochia de mireasă? Că mi-e frică de viitor?

A doua zi dimineață, doamna Stanciu a venit cu două sacoșe pline:

— Am adus niște rochii de la sora mea din Italia. Să probezi toate, să vedem care ți se potrivește. Și vezi că trebuie să slăbești puțin până la nuntă.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am probat rochiile una câte una, sub privirea ei critică și a mamei mele care încerca să zâmbească forțat.

— Asta te face grasă! — a exclamat doamna Stanciu la una dintre ele.
— Poate ar trebui să mănânci mai puțin pâine… — a adăugat mama mea încet.

M-am privit în oglindă și nu m-am recunoscut. Cine era fata aceea palidă, cu ochii umflați de plâns și cu zâmbetul fals?

În acea noapte am visat că fugeam desculță prin ploaie, rochia albă murdară și ruptă. M-am trezit transpirată și cu inima bătând nebunește. Am știut atunci că trebuie să fac ceva.

A doua zi am încercat să vorbesc cu Vlad:

— Vlad, nu mai pot. Simt că nu mai sunt eu. Familia ta mă sufocă.

El s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că vreau să mă mut pe alt continent:

— Lili, exagerezi! Toate fetele trec prin asta înainte de nuntă. O să fie bine după.

Dar eu știam că nu va fi bine. Dacă accept acum, voi accepta mereu. Dacă tac acum, voi tăcea toată viața.

În ziua următoare am primit un mesaj de la prietena mea cea mai bună, Ioana:

„Lili, vino la mine diseară. Trebuie să vorbim.”

Am mers la ea cu inima cât un purice. Ioana m-a luat în brațe și mi-a spus:

— Lili, tu nu mai ești tu! Unde e fata care râdea din orice prostie? Care visa să plece cu rucsacul prin țară? Dacă nu ești fericită acum, n-o să fii nici după nuntă.

Am izbucnit în plâns și i-am spus totul. Ioana m-a ascultat fără să mă judece:

— Dacă vrei să fugi, eu te ajut! Nu trebuie să te sacrifici pentru nimeni.

În acea noapte am luat decizia: trebuie să fug înainte să fie prea târziu.

A doua zi dimineață am împachetat câteva haine într-un rucsac și am lăsat o scrisoare pe masa din bucătărie:

„Mama, tata,
Nu pot merge mai departe cu această nuntă. Nu sunt fericită și nu vreau să trăiesc o viață care nu-mi aparține. Voi pleca pentru o vreme ca să-mi găsesc curajul și liniștea. Vă iubesc.”

Am ieșit din casă tremurând, dar simțindu-mă pentru prima dată liberă după mult timp. Ioana m-a așteptat la colțul străzii cu mașina ei veche:

— Ești sigură?
— Da… sau cel puțin sper că voi fi.

Am plecat spre munte, unde bunica mea are o casă micuță și liniștită. În fiecare zi mă trezesc cu soarele pe față și încerc să-mi adun gândurile. Încet-încet învăț din nou cine sunt și ce vreau.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am distrus totul dintr-un impuls. Dar apoi îmi amintesc cât de mult mă pierdusem.

Oare câte fete ca mine trăiesc viața altora doar de frica de a spune „nu”? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne alegem pe noi înșine?