Casa mea, blestemul lor: Povestea unei moșteniri otrăvite
— Nu-mi pasă, mamă! Casa aia oricum o să fie a noastră, mai devreme sau mai târziu, a zis Alina, fiica mea cea mare, cu voce tăioasă, în timp ce-și strângea geanta la piept. M-a privit cu ochii aceia reci, de parcă nu eram decât o piedică între ea și ceea ce credea că i se cuvine.
Eram în bucătăria casei mele, aceeași bucătărie în care am gătit pentru ei toată copilăria lor, unde am plâns și am râs împreună. Acum, totul părea străin. Mi-am simțit inima strânsă ca într-o menghină. Nu era prima dată când auzeam astfel de vorbe, dar de data asta m-a durut altfel. Poate pentru că, la 62 de ani, simțeam că nu mai am pe nimeni cu adevărat aproape.
Totul a început după ce soțul meu, Ion, a murit acum șapte ani. Atunci am simțit pentru prima dată cum se schimbă ceva în privirile copiilor mei. Alina și fratele ei mai mic, Radu, au început să vină tot mai rar pe la mine. Când veneau, discuțiile se învârteau mereu în jurul banilor: „Mamă, nu ai vrea să vinzi casa? E prea mare pentru tine…” sau „Nu te gândești să ne ajuți cu un avans la apartament?”. La început am crezut că e doar grija lor pentru mine. Dar încet-încet am realizat că nu era decât interes.
Într-o seară ploioasă de noiembrie, când vântul bătea crengile castanului de lângă fereastră ca niște degete nervoase, am primit un telefon de la Radu. Vocea lui era grăbită:
— Mamă, ai semnat actele alea la notar? Știi tu… cele cu succesiunea?
— Nu încă, Radu. Nu mă grăbesc nicăieri.
— Ar trebui să te gândești la viitorul nostru! Dacă pățești ceva… să nu rămânem pe drumuri.
Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Viitorul lor? Dar eu? Eu unde eram în toată povestea asta?
Am început să mă uit altfel la ei. Să le văd gesturile mărunte: cum își aruncau ochii prin casă, evaluând mobila, tablourile vechi ale bunicii Maria, covorul persan pe care l-am primit cadou la nuntă. Am început să mă simt ca o fantomă în propria casă.
Într-o zi, când Alina a venit cu soțul ei, Marius, au început să vorbească despre renovări:
— Aici ar merge o bucătărie open-space… Și poate dărâmăm peretele ăsta ca să facem livingul mai mare.
— Dar eu încă locuiesc aici! am izbucnit eu.
Alina a ridicat din umeri:
— Mamă, nu te supăra, dar trebuie să ne gândim la viitor.
Atunci am decis că nu pot să le las casa asta. Nu după tot ce am muncit pentru ea. Nu după ce am crescut singură doi copii, după ce am făcut sacrificii peste sacrificii ca să aibă tot ce le trebuie. Am început să caut soluții.
Am vorbit cu notarul familiei, domnul Popescu. Un om bătrân și blând, care mă cunoștea de când eram tânără.
— Doamnă Elena, puteți face un testament sau puteți dona casa cui doriți. Nu sunteți obligată să lăsați nimic copiilor dacă nu vreți.
Am stat nopți întregi gândindu-mă la ce să fac. Sufletul meu era sfâșiat între dorința de a-i proteja și nevoia de a mă proteja pe mine însămi. Într-o dimineață friguroasă de februarie, am luat decizia: voi dona casa unei fundații care ajută copiii abandonați. Am semnat actele cu mâna tremurândă, dar cu inima ușurată.
Când le-am spus copiilor adevărul, reacția lor a fost devastatoare.
— Ești nebună! a țipat Alina. Cum poți să faci asta propriei tale familii?
Radu s-a ridicat brusc de pe scaun:
— După tot ce am făcut pentru tine… Asta e recunoștința ta?
Am izbucnit în plâns:
— Ce ați făcut pentru mine? De șapte ani nu v-a interesat decât casa asta! Nici măcar nu mă mai întrebați dacă sunt bine!
A urmat o tăcere grea. Au plecat fără să-și ia rămas bun. De atunci nu m-au mai căutat.
Au trecut luni de zile în care singurătatea mi-a devenit prieten și dușman. Vecina mea, tanti Viorica, venea din când în când la cafea și mă întreba dacă nu-mi pare rău.
— Nu ți-e dor de copii?
— Mi-e dor de copiii care erau odinioară ai mei… Nu de oamenii care au devenit.
Într-o seară târzie, stând pe fotoliul vechi din sufragerie și privind la pozele din tinerețe, m-am întrebat dacă am procedat corect. Poate că am fost prea dură. Poate că vina e împărțită. Dar știu sigur un lucru: nu pot lăsa moștenire indiferența și lăcomia.
Acum casa mea va fi adăpost pentru copii care nu au avut niciodată o familie adevărată. Poate că acolo va renaște dragostea pe care eu am pierdut-o cu ai mei.
Mă întreb uneori: ce contează mai mult — sângele sau sufletul? Ce aș fi putut face altfel? Voi ce ați fi făcut în locul meu?