De ce nu mai vine bunica? Povestea unei mame prinse între tăcere și dor

— Mamaie, când mai vine bunica? O să vină azi? Vocea Anei răsună în bucătăria mică, unde aburul de la supa de pui se ridică leneș spre tavan. Îmi tremură mâinile pe lingura de lemn. E a cincea oară săptămâna asta când mă întreabă același lucru. O privesc pe furiș: ochii ei mari, căprui, plini de speranță, mă străpung. Nu știu ce să-i spun. Nu știu nici eu de ce Maria, soacra mea, nu mai vine.

Totul s-a schimbat brusc, fără avertisment. Până acum șase luni, Maria era sufletul casei noastre. Venea aproape zilnic, aducea plăcinte calde, ne povestea din tinerețea ei și îi învăța pe copii să coasă nasturi sau să facă papuși din cârpe. Îi plăcea să stea cu mine la cafea, să râdem de necazurile mărunte ale vieții. Dar într-o zi, după o ceartă banală cu soțul meu, Lucian, a dispărut din peisaj. Niciun telefon, niciun mesaj. Doar tăcere.

— Irina, las-o în pace, are și ea problemele ei, mi-a spus Lucian într-o seară, când am încercat să-l fac să o sune. Dar vocea lui era rece și obosită. Am simțit că ascunde ceva.

Copiii au început să simtă lipsa ei imediat. David, băiatul nostru cel mic, s-a închis în el. Nu mai vrea să deseneze, nu mai râde la glumele mele. Ana a început să scrie scrisori pentru bunica pe care le pune sub pernă. În fiecare seară mă roagă să i le trimit.

Am încercat să o sun pe Maria de zeci de ori. De fiecare dată răspunde robotul: „Numărul apelat nu poate fi contactat.” Am mers la ea acasă, dar nu mi-a deschis nimeni. Vecina mi-a spus că o vede uneori ieșind la piață, dar nu vorbește cu nimeni.

Într-o zi, am găsit curajul să-l întreb direct pe Lucian:
— Ce s-a întâmplat între tine și mama ta?
A oftat adânc și a evitat privirea mea.
— Nu e treaba ta, Irina. E între mine și ea.
M-am simțit ca o străină în propria familie. M-am gândit că poate eu am greșit cu ceva. Poate am spus ceva nepotrivit? Poate nu am fost destul de bună ca noră?

Seara, după ce copiii adorm, mă privesc în oglindă și încerc să-mi amintesc ultima discuție cu Maria. Era veselă atunci, mi-a adus o eșarfă croșetată de ea. „Să-ți țină cald la gât când mergi la serviciu”, mi-a spus zâmbind. Nu părea supărată pe mine.

Într-o duminică, la biserică, am zărit-o stând singură pe o bancă în spate. M-am apropiat timid:
— Bună ziua, mamă Maria…
S-a uitat la mine ca prin ceață.
— Bună, Irina.
Am vrut să o îmbrățișez, dar s-a tras ușor înapoi.
— Copiii vă duc dorul… Ana vă scrie scrisori…
A oftat și a privit în jos.
— Știu… dar uneori e mai bine așa.
— De ce? Ce s-a întâmplat?
— Nu pot vorbi acum.
A plecat grăbită înainte să-i mai spun ceva. Am rămas cu lacrimi în ochi și cu un gol în suflet.

Acasă, copiii m-au asaltat cu întrebări:
— Ai văzut-o pe bunica? Ce a zis? Vine la noi?
Nu am avut puterea să le spun adevărul. Am mințit:
— E ocupată acum, dar sigur va veni curând.

În fiecare zi mă apasă tot mai tare sentimentul de vinovăție. Îmi reproșez că nu am făcut mai mult să repar relația dintre Lucian și mama lui. Că nu am știut să fiu puntea dintre ei. Că nu pot alina dorul copiilor mei.

Într-o seară, l-am auzit pe Lucian vorbind la telefon pe hol:
— Mamă, nu poți să-i pedepsești pe copii pentru greșelile mele!
Am înțeles atunci că între ei s-a întâmplat ceva grav. Dar nici el nu vrea să-mi spună ce anume.

Timpul trece greu. Copiii au început să accepte absența bunicii ca pe o rană care nu se mai vindecă. Eu însă nu pot renunța la speranță. În fiecare zi mă gândesc cum ar fi dacă Maria ar intra pe ușă cu plăcintele ei calde și cu poveștile ei despre copilărie.

M-am întrebat de multe ori: oare câte familii trăiesc aceeași tăcere? Oare câți copii cresc fără să știe de ce bunicii lor dispar dintr-o dată? Oare cât de mult rău poate face un conflict nerezolvat?

Poate că într-o zi Maria va găsi puterea să revină la noi. Sau poate că va rămâne mereu o absență dureroasă în viața copiilor mei. Dar până atunci, trebuie să fiu eu stâlpul familiei mele, chiar dacă mă simt sfâșiată între două lumi care nu se mai întâlnesc.

Mă întreb: cât timp putem trăi cu tăcerea între noi până când devine prea târziu pentru iertare? Voi ce ați face în locul meu?