Al patrulea copil: Când dragostea nu mai ajunge

— Camelia, nu mai pot! Nu mai pot, înțelegi? — vocea lui Radu răsună în bucătăria mică, printre vasele nespălate și scutecele aruncate la repezeală pe calorifer. Îmi strâng halatul pe mine, de parcă aș putea să mă apăr de cuvintele lui. Ilinca plânge în camera alăturată, iar băieții, Vlad și Mihai, se ceartă pe telecomandă. Simt cum mă sufoc.

— Radu, te rog… Nu am vrut să se întâmple așa. Nici eu nu știu cum o să facem față, dar… — vocea mi se frânge. Mă uit la testul de sarcină, uitat pe marginea chiuvetei, ca o sentință.

El oftează adânc, își trece mâna prin păr și iese trântind ușa. Mă las pe podea, cu spatele lipit de dulap. Îmi vine să urlu, dar nu pot. Nu vreau să-i sperii pe copii. Îmi înghit lacrimile și încerc să mă ridic, dar picioarele nu mă ascultă.

Mă gândesc la mama mea, care mereu spunea: „Copiii sunt o binecuvântare, Camelia. Oricât de greu ar fi, Dumnezeu nu dă mai mult decât poți duce.” Dar oare chiar așa e? Când Ilinca s-a născut, am simțit că mă prăbușesc. Nu aveam bani nici pentru lapte praf, iar Radu lucra la negru pe șantier, mereu obosit, mereu nervos. Acum, încă un copil? Cum să-i spun mamei? Cum să le spun băieților?

Seara, după ce adorm copiii, Radu se întoarce. Nu ne uităm unul la altul. El se așază la masă, eu spăl vasele. Tăcerea e grea ca plumbul.

— Camelia, nu putem să-l păstrăm. Nu avem cum. — vocea lui e joasă, aproape șoptită.

Mă opresc din spălat. Apa curge peste mâinile mele, dar nu simt nimic. Mă uit la el, cu ochii roșii de plâns.

— Nu pot, Radu. Nu pot să fac asta. E copilul nostru…

El își ascunde fața în palme. — Și ce facem? Trăim toți cinci într-o cameră? Îi creștem în sărăcie? Nu vezi că abia ne descurcăm?

Nu am răspuns. Știu că are dreptate. Facturile ne sufocă, frigiderul e mai mult gol, iar hainele copiilor sunt mereu prea mici sau rupte. Dar gândul la avort mă îngrozește. Nu pot. Nu vreau.

În zilele următoare, Radu devine tot mai distant. Vorbește puțin, pleacă devreme la muncă și se întoarce târziu. Eu mă simt tot mai singură. Mă lupt cu grețurile de dimineață, cu Ilinca care se trezește din oră în oră, cu băieții care au nevoie de atenție și dragoste. Nu mai am energie nici să mă pieptăn.

Într-o seară, Vlad vine la mine și mă întreabă:

— Mami, de ce plângi?

Îl iau în brațe și îi spun că sunt obosită. Dar el știe. Copiii simt totul.

Mama vine într-o zi pe neașteptate. Mă găsește plângând în baie. Nu spun nimic, doar îi arăt testul de sarcină. Ea oftează și mă strânge la piept.

— O să fie bine, Camelia. O să vezi. Dumnezeu are grijă de noi.

Dar eu nu mai cred. Nu mai pot să cred. Mă simt prinsă într-o capcană fără ieșire.

Într-o noapte, Radu se întoarce beat. Se prăbușește pe canapea și începe să plângă. Nu l-am văzut niciodată așa.

— Camelia, îmi pare rău… Nu știu ce să fac. Mi-e frică. Mi-e frică să nu te pierd pe tine, să nu ne pierdem copiii. Nu mai pot să car totul singur…

Îl iau de mână și plângem amândoi. Pentru prima dată după mult timp, simt că nu sunt singură.

Trec săptămâni. Merg la doctor, singură, cu inima cât un purice. Mă uit la ecograf și văd o umbră mică, bătând din inimă. Plâng de fericire și de frică în același timp.

Radu începe să caute un al doilea job. Eu încerc să fac rost de haine pentru copii de la vecini. Mama ne ajută cu mâncare. Ne descurcăm cum putem.

Într-o zi, Mihai vine acasă cu o hârtie mototolită: „Mami, am desenat familia noastră.” Suntem toți cinci și încă un bebeluș în brațele mele. Zâmbesc printre lacrimi.

Dar nu e ușor. Sunt zile când nu am chef să mă ridic din pat. Sunt zile când mă cert cu Radu pentru orice. Sunt zile când mă gândesc că poate ar fi fost mai bine să nu păstrez copilul. Dar apoi îi văd pe copii râzând, jucându-se împreună, și simt că poate dragostea chiar e de ajuns.

Când se apropie nașterea, Radu e lângă mine. Mă ține de mână și îmi șoptește: „O să fie bine, Camelia. Suntem împreună.”

Acum, când scriu aceste rânduri, bebelușul doarme lângă mine. Casa e mică, dar plină de râsete și plânsete. Nu avem tot ce ne dorim, dar avem unii pe alții.

Mă întreb uneori: dacă aș fi ales altfel, aș fi fost mai fericită? Sau dragostea chiar poate să țină o familie unită când totul pare pierdut? Voi ce ați fi făcut în locul meu?