Când sângele tău te trădează: Povestea unei încrederi spulberate

— Cum ai putut să-mi faci asta, Roxana? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei, în timp ce țineam în mână portofelul gol și privirea ei se ferea de a mea. Era o seară de noiembrie, ploua mărunt afară, iar în casă mirosea a ciorbă de legume și a trădare. Mă simțeam ca un copil care tocmai a aflat că Moș Crăciun nu există, doar că durerea era mult mai adâncă.

Totul a început cu șase luni în urmă, când Roxana, verișoara mea din partea mamei, m-a sunat plângând. „Nu mai pot, Irina, nu mai am unde să mă duc. M-a dat afară și pe mine, și pe Vlad, iar mama nici nu vrea să audă de mine.” Am simțit atunci că trebuie să-i fiu aproape. Am crescut împreună, am împărțit păpuși, haine, chiar și secrete. Cum să nu-i deschid ușa?

La început, totul părea normal. Roxana era recunoscătoare, gătea, spăla vasele, se juca cu fetița mea, Mara. Îmi povestea serile cât de greu îi este fără tatăl ei, cum s-a simțit mereu o povară pentru ceilalți. O ascultam cu inima strânsă și mă bucuram că pot să-i ofer un acoperiș deasupra capului. Soțul meu, Paul, era mai rezervat. „Ai grijă, Irina. Știi că Roxana a mai avut probleme…”, îmi spunea el încet, dar eu îl certam: „E familie, Paul! Nu poți să-ți lași sângele pe drumuri!”

Primele semne le-am ignorat. O bancnotă lipsă din portofel, o brățară de argint pe care n-am mai găsit-o. Mi-am spus că am uitat eu unde le-am pus. Apoi, Mara mi-a spus într-o zi: „Mami, Roxana a luat niște bani din portofelul tău ca să-și ia țigări.” Am râs, crezând că fetița mea inventează. Dar în următoarele săptămâni, banii dispăreau tot mai des. Am început să-mi ascund portofelul, să număr banii seara, să mă uit suspicioasă la fiecare mișcare a Roxanei.

Într-o zi, am găsit în geanta ei cardul meu de cumpărături. Am simțit cum mi se taie picioarele. Am stat pe marginea patului, cu cardul în mână, și am plâns în tăcere. Nu voiam să cred. Nu voiam să accept că cineva din sângele meu ar putea să mă fure. Când am confruntat-o, Roxana a început să plângă: „Nu am avut de ales! Nu am vrut să te rănesc! Am vrut doar să mă descurc până găsesc un serviciu…”

Paul a intrat în cameră și a văzut scena. „Ți-am spus, Irina! Dar tu nu vrei să vezi adevărul despre familia ta!” M-am simțit mică, rușinată, furioasă. Cum am putut fi atât de naivă? Cum am putut să-mi pun casa și copilul în pericol?

În zilele următoare, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie tăcut. Roxana se ferea de mine, eu nu mai puteam să dorm noaptea. Mara mă întreba: „Mami, de ce plângi?” iar eu îi spuneam că sunt obosită. Paul mă evita, supărat că nu l-am ascultat.

Mama mea a venit într-o zi să ne vadă. I-am spus totul, cu lacrimi în ochi. S-a uitat la mine cu tristețe: „Irina, sângele apă nu se face, dar uneori apa e mai curată decât sângele.” M-a durut să aud asta, dar avea dreptate. Familia nu e întotdeauna ceea ce ne dorim să fie.

Am încercat să vorbesc cu Roxana din nou. „De ce ai făcut asta? Chiar nu ai avut încredere că te-aș fi ajutat dacă mi-ai fi spus?” Ea a ridicat din umeri: „Mi-a fost rușine… și frică. Toată viața am simțit că nu merit nimic bun.” Am văzut atunci în ochii ei o disperare pe care n-o observasem înainte. Nu era doar hoție, era strigătul unei persoane care nu știe să ceară ajutor.

Am decis să o rog să plece. A fost una dintre cele mai grele decizii din viața mea. Înainte să iasă pe ușă, s-a întors spre mine: „Îmi pare rău, Irina. Poate într-o zi o să mă ierți.”

După plecarea ei, liniștea din casă era apăsătoare. Paul și cu mine am început să vorbim din nou, încet-încet. Mara a întrebat de Roxana mult timp. Eu am rămas cu o rană adâncă și cu o lecție dureroasă: încrederea nu e un drept, ci un dar care poate fi pierdut ușor.

Au trecut luni de atunci. Încă mă gândesc la Roxana și la copilăria noastră fericită. Oare aș fi putut face ceva diferit? Oare sângele chiar ne leagă sau ne poate trăda mai rău decât orice străin?

Uneori mă întreb: cât de mult putem ierta pe cineva care ne-a trădat? Și dacă nu putem ierta, cum ne vindecăm sufletul?