Sub același acoperiș: Războiul cu soacra și lupta pentru demnitate

— Nu mai suport, Dănuț! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el își aprindea o țigară la bucătărie. Viorica, soacra mea, stătea la masa din sufragerie, cu ochelarii ei veșnic strălucitori, urmărindu-mă cu acea privire rece, evaluatoare, care mă făcea să mă simt ca o intrusă în propria casă.

Patru ani. Patru ani de când m-am mutat aici, în apartamentul lor dintr-un cartier vechi din Ploiești, cu speranța că voi construi o familie. Dar de la început, Viorica a făcut totul să-mi amintească cine e stăpâna casei. „Nu pune farfuriile acolo, Ivana, aici nu e ca la tine acasă!” sau „Nu știi să faci sarmale, lasă-mă pe mine!”. Fiecare zi era o luptă pentru un pic de spațiu, pentru o fărâmă de respect.

Într-o duminică, când am încercat să gătesc ciorbă de perișoare, Viorica a intrat în bucătărie și a început să ofteze teatral. „Așa se face ciorba? Vai de capul nostru! Dănuț, vino să vezi ce gătește nevasta ta!”. Dănuț a râs, iar eu am simțit cum mi se strânge inima. M-am abținut să nu plâng, dar în acea seară am adormit cu lacrimile pe pernă.

În fiecare dimineață, când mă trezeam, o găseam pe Viorica deja la cafea, citind ziarul și aruncându-mi priviri tăioase. Îmi spunea mereu că nu știu să am grijă de casă, că nu sunt destul de bună pentru fiul ei. Dănuț, prins între noi, încerca să evite conflictele. „Lasă, Ivana, așa e mama, nu te supăra…” Dar eu mă simțeam tot mai mică, tot mai invizibilă.

Adevărul e că nu aveam unde să mergem. Salariul meu de educatoare abia ne ajungea pentru cheltuieli, iar Dănuț lucra la o firmă de construcții, cu salariul mereu întârziat. Apartamentul era al Vioricăi, iar ea nu pierdea nicio ocazie să-mi amintească asta.

Într-o zi, după ce am venit obosită de la grădiniță, am găsit-o pe Viorica răscolind prin dulapul nostru. „Caut niște prosoape. Nu te supăra, dar nu știu cum le-ai aranjat!”. Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. „Viorica, te rog să nu mai umbli prin lucrurile noastre fără să ne întrebi!”. S-a uitat la mine cu dispreț: „Nu uita că e casa mea! Dacă nu-ți convine, ușa e acolo!”.

În acea noapte, am stat pe balcon, privind luminile orașului și întrebându-mă dacă am făcut alegerea corectă. Îl iubeam pe Dănuț, dar simțeam că mă pierd pe mine însămi. Prietenele mele mă sfătuiau să plec, dar unde? Mama mea era bolnavă, iar tata murise de câțiva ani. Nu aveam unde să mă duc.

Totul a culminat într-o seară de iarnă. Viorica a venit în sufragerie cu ochelarii ei noi, cu ramă groasă, și a început să se laude: „Vezi, Ivana, așa arată niște ochelari de calitate! Nu ca ai tăi, ieftini!”. Am simțit că explodez. „Viorica, nu mai pot! Nu mai suport să mă umilești zilnic! Ochelarii mei sunt buni pentru mine și nu cred că e treaba dumneavoastră să-i judecați!”. A rămas blocată, apoi a început să țipe: „Cum îndrăznești să-mi vorbești așa în casa mea? Dănuț, fă ceva!”.

Dănuț s-a ridicat încet de pe canapea: „Mamă, las-o în pace! Ivana are dreptate. Mereu o critici!”. Pentru prima dată, am văzut-o pe Viorica pierzând controlul. A început să plângă și să spună că nu o mai respectăm, că după tot ce a făcut pentru noi, așa îi răsplătim.

A urmat o tăcere apăsătoare. În acea noapte, Dănuț mi-a spus: „Trebuie să găsim o soluție. Nu mai putem trăi așa.” Am început să căutăm chirie, deși știam că va fi greu. Am strâns bani luni de zile, am renunțat la vacanțe și la mici plăceri. Într-un final, am găsit o garsonieră mică, dar era a noastră.

Când i-am spus Vioricăi că plecăm, a izbucnit din nou: „O să vă descurcați voi fără mine? Să nu veniți înapoi când o să vă fie greu!”. Dar nu m-am mai lăsat intimidată. Am plecat cu capul sus, cu Dănuț de mână.

Primele luni au fost grele. Ne-am certat des din cauza banilor, ne-am simțit singuri și nesiguri. Dar pentru prima dată, am simțit că respir. Că pot să fiu eu însămi. Că nu mai trebuie să cer voie pentru orice gest mărunt.

Uneori, când mă gândesc la acei ani sub același acoperiș cu Viorica, mă întreb dacă nu cumva am greșit și eu undeva. Poate că ar fi trebuit să fiu mai răbdătoare. Poate că ea s-a simțit amenințată de prezența mea. Dar știu sigur că niciodată nu voi mai lăsa pe cineva să-mi calce demnitatea în picioare.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Ce ați fi făcut voi în locul meu?