Între Datorie și Iubire: Povestea Unei Alegeri Imposibile

— Ioana, trebuie să vorbim. Acum, nu mai pot amâna, mi-a spus Vlad într-o seară de februarie, cu vocea tremurândă, în timp ce eu așezam farfuriile pe masă. Am simțit cum mi se strânge stomacul, de parcă presimțeam că urmează ceva ce nu voi putea digera niciodată.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

— E vorba de Ana… și de pensia alimentară. Nu mai pot să plătesc. Am rămas fără contract la firmă, iar banca mă presează cu ratele. M-am gândit… poate ar putea să stea aici o vreme. Să nu mai plătesc pensia, să ne ajutăm reciproc. E doar temporar, promit.

Am rămas cu lingura în aer, uitându-mă la el ca la un străin. Ana, fosta lui soție, în casa noastră? Pentru că nu vrea să plătească pensia alimentară pentru copilul lor, Daria? M-am simțit trădată, ca și cum tot ce construisem împreună se clătina sub greutatea unei decizii absurde.

— Vlad, tu realizezi ce-mi ceri? Să o primesc pe Ana aici? Să trăim toți trei, ca într-o piesă proastă de teatru?

— Nu e vorba de noi, Ioana. E vorba de Daria. Dacă nu plătesc pensia, Ana nu se descurcă. Și nici eu nu pot. Dacă stă aici, cheltuielile scad, toți avem de câștigat. E o soluție temporară, până îmi găsesc alt job.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Nu era doar despre bani. Era despre demnitate, despre limite, despre spațiul meu, despre liniștea pe care o credeam câștigată după ani de compromisuri și relații eșuate. Am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Afară ningea mărunt, iar luminile blocurilor din cartierul nostru din București păreau mai reci ca niciodată.

În noaptea aceea n-am dormit. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Vlad: cum am acceptat să-i cunosc copilul, cum am încercat să fiu prietenă cu Ana, de dragul Dariei. Dar asta? Să o primesc în casa mea? Să mă prefac că suntem o familie fericită, când de fapt eram o femeie pusă la colț de circumstanțe?

A doua zi, la micul dejun, Vlad a încercat să mă convingă din nou.

— Ioana, te rog. Nu vreau să te rănesc. Dar nu am altă soluție. Ana nu are unde să se ducă. Daria suferă. Dacă nu facem asta, ajungem toți pe drumuri.

— Și eu? Eu unde sunt în toată povestea asta? Ce contează pentru tine?

— Contezi enorm. Dar nu pot să-mi las copilul fără nimic. Și nici pe Ana, oricât de mult am suferit amândoi. E mama fiicei mele.

Am simțit cum mă sufoc. Am plecat la serviciu fără să-i mai spun nimic. La birou, colega mea, Mirela, m-a văzut abătută.

— Ce ai pățit, Ioana? Pari la capătul puterilor.

— Dacă ți-ar cere soțul tău să primești fosta lui soție în casă, ce ai face?

Mirela a râs amar.

— L-aș trimite la psiholog. Sau la mama lui.

Am zâmbit trist. Dar nu era atât de simplu. Vlad era tot ce aveam. Nu aveam părinți aproape, nu aveam copii. El era familia mea. Dar cât poți sacrifica pentru familie?

Seara, când am ajuns acasă, Ana era deja acolo. Cu două valize și Daria de mână. Vlad mi-a aruncat o privire vinovată.

— Nu am avut încotro. Proprietara i-a dat afară. Te rog, Ioana…

Ana a venit spre mine cu ochii în lacrimi.

— Îmi pare rău că te pun în situația asta. Nu vreau să-ți stric viața. Dar nu am unde să mă duc. Dacă vrei, pot sta doar câteva zile, până găsesc ceva.

Am simțit că mă prăbușesc. Am fugit în dormitor și am izbucnit în plâns. M-am simțit invizibilă, ca o piesă de mobilier mutată dintr-o cameră în alta după bunul plac al altora.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Ana gătea în bucătăria mea, Daria se juca în sufrageria mea, Vlad încerca să fie mediatorul perfect. Eu eram o fantomă în propria casă. Seara, când mă așezam în pat lângă Vlad, simțeam că între noi s-a ridicat un zid de gheață.

Într-o seară, după ce Daria a adormit, Ana a venit la mine în bucătărie.

— Ioana, nu vreau să te fac să suferi. Știu că nu e corect. Dar nu am altă soluție. Dacă vrei să vorbim…

— Nu știu ce să mai spun, Ana. Nu e vina ta. Dar nici a mea. Suntem toate victimele unor alegeri pe care nu le-am făcut noi.

— Poate ar trebui să plec mâine. Să nu stric totul între tine și Vlad.

— Nu știu dacă mai e ceva de salvat…

În noaptea aceea am decis să plec eu. Mi-am făcut bagajele și am mers la Mirela. Vlad m-a sunat de zeci de ori, dar nu am răspuns. Aveam nevoie de timp să mă regăsesc.

Au trecut două săptămâni. Vlad a venit la mine, cu ochii roșii de nesomn.

— Te rog, întoarce-te acasă. Ana a găsit o garsonieră. Daria e bine. Eu nu sunt fără tine.

— Vlad, nu pot trăi cu gândul că oricând altcineva poate intra peste noi, doar pentru că așa dictează circumstanțele. Unde e limita între sacrificiu și umilință?

Acum stau și mă întreb: cât de mult trebuie să renunți la tine pentru cei pe care îi iubești? Și dacă dragostea cere prea mult, mai e dragoste sau doar frică de singurătate?