Sânge amar: Povestea unei trădări între frați la București

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc în umbra ta! — vocea Irinei răsuna spartă, ca un geam crăpat de grindină, în sufrageria apartamentului nostru din Drumul Taberei. Era trecut de miezul nopții, ploaia bătea în geamuri, iar eu nu înțelegeam de ce, după atâția ani, ajunseserăm aici: doi frați, fiecare cu pumnii strânși, gata să arunce cuvinte ca pietrele.

Îmi amintesc perfect mirosul de cafea arsă și de mobilă veche, amestecat cu parfumul ieftin al Irinei. Stătea în picioare, cu ochii roșii, iar eu, în halatul tatălui nostru, încercam să-mi găsesc cuvintele. — Ce vrei să spui? — am întrebat, deși știam răspunsul. De luni bune, de când muriseră ai noștri, simțeam cum ceva se rupe între noi.

— Vreau să vând apartamentul. Am nevoie de bani. Nu mai pot să stau aici, să mă uit la pozele lor, la mobila asta, la tot ce ne-a ținut captivi. Tu ai serviciu, ai pe cineva, eu n-am nimic! — a izbucnit ea, iar lacrimile i-au curs pe obraji, amestecându-se cu rimelul.

Am simțit cum mă înăbușă furia. — Și crezi că eu nu sufăr? Crezi că pentru mine e ușor? Apartamentul ăsta e tot ce ne-a rămas! — am ridicat vocea, dar Irina deja nu mă mai asculta.

A urmat o săptămână de tăceri grele, de uși trântite, de priviri aruncate pe sub sprâncene. Am încercat să vorbesc cu ea, să-i explic că putem găsi o soluție, dar Irina era hotărâtă. Într-o zi, am găsit pe masă o scrisoare de la un notar: sora mea depusese deja actele pentru vânzare, fără să mă anunțe.

M-am simțit trădat. Nu doar de ea, ci de tot ce crezusem că înseamnă familie. M-am dus la ea, la garsoniera închiriată din Militari, și am bătut cu pumnii în ușă. — Cum ai putut să faci asta fără mine? — am urlat, iar vecinii au început să deschidă ușile, curioși.

Irina a deschis, cu ochii umflați de plâns. — N-am avut de ales, Vlad. Tu nu înțelegi, eu nu mai pot! Mă sufoc aici, în trecutul nostru! — a spus, și pentru o clipă am văzut în ochii ei fetița speriată care fugea la mine când tata ridica vocea.

— Puteam să găsim o soluție! — am încercat să mă stăpânesc, dar vocea mi-a tremurat. — Nu așa se face între frați. Nu așa…

— Poate că nu mai suntem frați, Vlad. Poate că suntem doar doi străini legați de o adresă și de niște amintiri care dor.

Am plecat fără să mai spun nimic. În zilele care au urmat, am vorbit cu avocați, cu prieteni, cu rude. Toți aveau păreri, toți știau ce „ar trebui” să fac. Unii îmi spuneau să lupt, să nu cedez. Alții îmi spuneau să las de la mine, că sângele apă nu se face. Dar sângele nostru devenise amar, ca o cafea uitată pe foc.

Într-o seară, m-a sunat mamaia de la țară. — Vlad, nu lăsa casa să vă despartă. Părinții voștri s-ar răsuci în mormânt dacă ar ști… — vocea ei tremura, iar eu am simțit pentru prima dată rușine.

Dar nu puteam să cedez. Nu după tot ce făcuse Irina. În ziua semnării actelor, am apărut la notar cu avocatul. Irina era deja acolo, cu un bărbat pe care nu-l cunoșteam. — Cine e ăsta? — am întrebat, iar ea a roșit. — Prietenul meu. Mă ajută să mă mut la el, după ce vând.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu doar că pierdusem apartamentul, dar o pierdusem și pe ea. Am semnat, cu mâna tremurândă, și am ieșit pe stradă, în ploaie.

Au trecut luni de atunci. Irina nu mi-a mai scris, nu mi-a mai răspuns la telefon. Am rămas cu o parte din bani și cu un gol imens în suflet. Mă plimb uneori pe lângă blocul copilăriei și mă uit la geamurile luminate, întrebându-mă dacă acolo, undeva, mai există ceva din noi.

Oamenii spun că familia e totul. Dar ce faci când familia te trădează? Ce faci când sângele tău devine dușmanul tău? Poate că nu există răspunsuri. Poate că, uneori, trebuie doar să accepți că dragostea nu e de ajuns.

Mă întreb, privind în gol: oare chiar merită să pierzi totul pentru o bucată de pământ și niște pereți? Sau, poate, adevărata moștenire e ceea ce rămâne în sufletul nostru, după ce totul s-a sfârșit?