„Băiatul meu nu spală vase!”: Povestea unei familii destrămate de așteptări și orgolii

— Vlad, te rog, măcar azi spală tu vasele. Eu trebuie să termin prezentarea pentru mâine, am deadline la serviciu, am spus cu voce tremurată, simțind cum oboseala și frustrarea mă apasă pe umeri.

Vlad a ridicat din umeri, fără să-și ridice ochii din telefon. — Lasă, Irina, că le spăl eu mai târziu. Sau poate le las pentru mâine dimineață. Nu e sfârșitul lumii.

În acel moment, ușa s-a deschis brusc și în prag a apărut soacra mea, doamna Popescu, cu privirea ei tăioasă și buzele strânse. — Ce-i asta? Vlad, tu să speli vasele? Băiatul meu n-a pus niciodată mâna pe așa ceva! Irina, nu ți-e rușine să-l pui să facă treaba femeilor?

Am simțit cum mi se taie respirația. Nu era prima dată când intervenea, dar de data asta simțeam că nu mai pot. — Doamnă Popescu, nu e treaba femeilor. E casa noastră, amândoi muncim, amândoi trebuie să ne implicăm. Nu mai suntem în anii ’80.

— Nu-mi vorbi mie așa! La noi în familie, bărbatul e bărbat. Vlad, nu te lăsa călcat în picioare! — a tunat ea, iar Vlad a rămas tăcut, ca un copil prins cu tema nefăcută.

Așa a început totul. O discuție banală despre vase s-a transformat într-o bătălie zilnică. Soacra venea aproape în fiecare zi, găsea mereu ceva de criticat: ba că nu gătesc destul de des, ba că nu calc cămășile lui Vlad „cum trebuie”, ba că nu știu să am grijă de casă. Vlad nu spunea nimic. Uneori părea că îi convine situația, alteori îl vedeam cum se închide în el, dar niciodată nu mă apăra.

Într-o seară, după ce am terminat de plâns în baie, am ieșit și l-am găsit pe Vlad pe canapea, cu ochii la televizor. — Vlad, nu mai pot. Simt că nu mai sunt eu în casa asta. Mama ta mă face să mă simt o slugă. Tu chiar nu vezi?

— Irina, nu vreau scandal. Știi cum e mama, nu o schimbi tu acum. Las-o să zică, nu te mai consuma.

— Dar tu? Tu chiar nu vezi că nu e normal? Că nu e corect?

— Irina, nu vreau să mă cert cu tine. Dacă nu-ți convine, nu știu ce să zic…

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu era vorba doar de vase sau de cămăși. Era vorba de respect, de sprijin, de faptul că eram singură într-o luptă pe care nu o începusem eu.

Zilele au trecut, iar tensiunea a crescut. Soacra a început să vină neanunțată, să inspecteze casa, să dea ordine. Într-o zi, am găsit-o în dormitorul nostru, răscolind prin dulapuri. — Ce faci aici? am întrebat, cu vocea tremurândă de furie.

— Caut cămașa lui Vlad. Nu știu cum poți să trăiești în dezordinea asta. Dacă nu ești în stare, mai bine mă mut eu aici să am grijă de el!

Atunci am izbucnit. — Nu mai intrați la noi fără să bateți! Nu mai aveți niciun drept să vă băgați în viața noastră! Vlad e adult, nu copil!

A ieșit trântind ușa, iar Vlad a venit după câteva minute, cu fața roșie de nervi. — Ce ai avut cu mama? De ce trebuie să faci mereu scandal?

— Vlad, nu vezi că nu mai avem intimitate? Că mama ta ne controlează fiecare pas?

— Dacă nu-ți convine, du-te la mama ta! — a spus el, iar cuvintele lui au căzut ca un pumnal.

Am plecat. Am stat la mama câteva zile, încercând să-mi adun gândurile. Mama m-a privit cu ochii umezi: — Irina, tu știi ce vrei? Poți să trăiești așa toată viața?

Nu știam ce să-i răspund. Îl iubeam pe Vlad, dar nu mai puteam trăi sub papucul soacrei. Am încercat să vorbesc cu el, să-i explic cât de mult mă doare lipsa lui de implicare, dar de fiecare dată se închidea în el sau mă acuza că vreau să-i despart familia.

Într-o zi, am primit un mesaj de la el: „Poate e mai bine să stăm separați o vreme. Mama are dreptate, nu ne potrivim.”

Am simțit că mi se prăbușește lumea. Toate visele mele despre o familie unită, despre parteneriat și respect, s-au spulberat într-o clipă. Am plâns zile întregi, m-am întrebat unde am greșit, dacă nu cumva am cerut prea mult.

Dar apoi am început să văd lucrurile altfel. Nu era vina mea că Vlad nu a știut să se desprindă de mama lui. Nu era vina mea că într-o societate ca a noastră, încă se crede că bărbatul nu trebuie să pună mâna la treabă în casă. Am început să mă reconstruiesc, să-mi găsesc liniștea și demnitatea.

Astăzi, când mă uit în urmă, mă întreb: oare câte femei trăiesc același coșmar? Oare câți bărbați încă nu știu să fie parteneri adevărați? Și cât timp vom mai lăsa prejudecățile și orgoliile să ne distrugă familiile?

Poate că nu am găsit încă răspunsul, dar știu sigur că merit respect și liniște. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că se poate schimba ceva într-o societate care încă trăiește cu frica de „gura lumii”?