„Irina, ai născut? Hai, arată-ne bebelușul!” – Poveste despre granițe, curaj și presiunea blocului românesc

— Irina, ai născut? Hai, arată-ne bebelușul!
Vocea stridentă a doamnei Stanciu răsună pe holul blocului, răsunând ca un clopot de biserică într-o duminică mohorâtă. Mă opresc cu mâna pe clanța ușii, cu inima bătându-mi nebunește. În brațe, fetița mea, Mara, doarme înfășată, iar eu simt cum valul de oboseală și anxietate mă trage în jos ca o mare grea.

— E prea mică, doamnă Stanciu, abia am venit de la spital, încerc să zâmbesc, dar vocea mi se frânge.
— Lasă, mamă, că nu pățește nimic! Să vedem și noi minunea!
Din spatele ei, domnul Dima, vecinul de la trei, își bagă capul pe ușă:
— Să vă trăiască, Irina! Să fie sănătoasă! Dar ce-ați avut, fată sau băiat?

Îmi vine să țip. Să le spun că nu mai pot, că nu vreau să fiu privită ca o vitrină cu exponate. Dar nu pot. Nu aici, nu acum, nu când toată copilăria am fost învățată să fiu politicoasă, să nu supăr, să nu refuz. Mă simt prinsă între două lumi: cea a mamei mele, care mi-a spus mereu „Ce-o să zică lumea?” și cea a femeii care vreau să fiu, care știe să spună „Nu”.

Închid ușa cu grijă, aproape tremurând. Mara se foiește, începe să plângă. Mă așez pe canapea, cu lacrimi în ochi. În apartamentul nostru mic, cu pereți subțiri, aud cum vecinii discută pe hol:

— Nu vrea să ne arate copilul, zice doamna Stanciu, cu un ton jignit.
— Eh, lasă, poate e obosită, răspunde cineva.
— Sau poate are ceva de ascuns, completează altcineva, cu o răutate pe care o simt ca pe un cuțit în spate.

Mă simt vinovată. Vinovată că nu sunt mai deschisă, că nu pot să fiu „ca toate mamele”, să mă laud cu copilul meu, să-l dau din brațe, să-l pupăcească toată scara. Dar Mara e a mea. Numai a mea. Și nu vreau să o expun privirilor, să o atingă mâini străine, să-i invadeze spațiul.

Soțul meu, Vlad, vine acasă târziu, obosit și el, dar încercând să mă ajute cum poate.
— Ce s-a întâmplat? mă întreabă, văzându-mi ochii roșii.
— Vecinii… iar au bătut la ușă. Vor să vadă copilul.
— Și ce dacă? Lasă-i să vadă, nu moare nimeni, zice el, încercând să fie pragmatic.
— Nu înțelegi… nu pot. Mă simt ca și cum aș fi sub lupă, ca și cum tot ce fac e greșit.
— Irina, nu te mai consuma. Oamenii sunt curioși, așa e la bloc. Nu poți schimba asta.

Dar eu vreau să schimb. Vreau să-mi găsesc curajul să spun „ajunge”. Să nu mai simt că trebuie să dau socoteală pentru fiecare decizie, pentru fiecare oră de somn pierdută, pentru fiecare plâns al Marei care se aude prin pereți.

Mama mă sună zilnic.
— Ai ieșit cu copilul la aer? Ai dat-o cu cremă? Ai pus bonetă pe cap?
— Da, mamă, am făcut tot, răspund mecanic, deși uneori uit, sau nu am putere.
— Să nu zică lumea că nu ai grijă de ea, mă avertizează, ca și cum părerea vecinilor ar fi mai importantă decât liniștea mea.

Într-o zi, când Mara avea două săptămâni, am ieșit cu ea în fața blocului. Imediat, ca la semnal, s-au strâns în jurul meu doamna Stanciu, domnul Dima, tanti Lenuța de la parter.
— Vai, ce micuță e! Dar nu-i frig? Dar nu-i cald? Dar nu-i sete?
Mâinile lor se întind spre Mara, să o atingă, să o ciupească de obrăjori. Mă retrag instinctiv, simt cum mi se strânge stomacul.
— Nu vă supărați, dar nu vreau să o atingă nimeni, spun, cu voce tremurată.
— Vai, ce mamă modernă! Ce, pe noi ne-au ținut în glob de sticlă?
— Fiecare cu piticii ei, oftează tanti Lenuța.

Ajung înapoi în apartament și plâng. Plâng de neputință, de furie, de rușine. Vlad mă găsește așa și mă ia în brațe.
— Irina, nu ești singură. Știu că e greu. Dar trebuie să-ți aperi granițele. Pentru tine și pentru Mara.

Încep să citesc despre limite, despre cum să spui „nu” fără să te simți vinovat. Încerc să-mi găsesc vocea. Să nu mai răspund la toate întrebările, să nu mai dau explicații pentru fiecare alegere. Dar e greu. Fiecare zi e o luptă cu mine însămi și cu lumea din jur.

Într-o seară, când Mara plângea neconsolat, am auzit bătăi în țevi. Semnalul universal că deranjez. Am ieșit pe hol, cu ochii umflați de plâns.
— Doamnă Stanciu, îmi pare rău, dar nu pot să-i opresc plânsul. E bebeluș.
— Știu, mamă, dar și noi vrem să dormim.
— Și eu vreau să dorm, am spus, pentru prima dată cu voce tare. Și eu sunt om. Și eu am nevoie de liniște.

A fost prima dată când am simțit că am dreptul să exist așa cum sunt. Că nu trebuie să fiu perfectă pentru nimeni. Nici pentru vecini, nici pentru mama, nici pentru Vlad. Doar pentru mine și pentru Mara.

Acum, când mă uit la fetița mea dormind liniștită, mă întreb: oare cât de mult din viața noastră aparține cu adevărat doar nouă? Cât curaj ne trebuie să spunem „ajunge” într-o lume care nu știe să respecte granițele celuilalt?