Sub presiunea datoriilor: Povestea unei vieți trăite pentru alții

— Vlad, ai transferat banii luna asta? Mâine vine instalatorul și trebuie să-i plătim avansul! vocea mamei răsună în telefon, tăioasă și nerăbdătoare, de parcă ar fi vorbit cu un datornic, nu cu propriul ei fiu.

Eram la birou, cu ochii pierduți pe monitor, încercând să mă concentrez la un raport urgent. Dar cuvintele mamei mi-au tăiat orice urmă de concentrare. Am oftat adânc, încercând să-mi stăpânesc frustrarea. Nu era prima dată când mă simțeam mai degrabă un bancomat decât un membru al familiei.

De opt luni, jumătate din salariul meu merge direct în contul părinților. Totul a început când tata a decis că apartamentul nostru vechi, moștenit de la bunici, are nevoie de o renovare capitală. „Nu putem trăi ca pe vremea lui Ceaușescu!”, spunea el, deși eu nu mai locuiam acolo de ani buni. Mama, mereu anxioasă, a susținut ideea cu o energie aproape disperată. „Dacă nu facem acum, când să facem? O să ne cadă tavanul în cap!”

Am încercat să le explic că și eu am cheltuieli, că viața la București nu e ieftină, că poate ar trebui să ia un credit sau să facă lucrările pe rând. Dar orice încercare de negociere se lovea de același zid:

— Ești singurul nostru copil, Vlad! Cine să ne ajute dacă nu tu?

Tata, deși mai tăcut, avea un mod al lui de a mă face să mă simt vinovat. „Noi am muncit o viață pentru tine. Acum e rândul tău.”

Adevărul e că am crescut sub o presiune constantă. Mama era mereu cu ochii pe mine: „Nu te murdări!”, „Nu vorbi cu străinii!”, „Ai grijă la note!”. Tata era opusul: distant, ironic, uneori chiar crud în replici. Între ei, conflictele erau la ordinea zilei. Eu eram prizonierul lor tăcut, încercând să nu supăr pe nimeni, să nu fiu motiv de ceartă.

În adolescență, am visat mereu la libertate. Să plec, să am viața mea, să nu mai fiu „băiatul mamei”. Dar și după ce m-am mutat la București, telefonul suna zilnic: „Ai mâncat?”, „Cu cine ieși?”, „Când vii acasă?”

Acum, la 29 de ani, mă simt mai prins ca niciodată. Salariul meu de inginer abia îmi ajunge pentru chirie și cheltuieli. Prietena mea, Ioana, începe să se plângă tot mai des:

— Vlad, nu putem niciodată să ieșim undeva fără să te gândești la bani. Mereu ești stresat. Cât o să mai dureze?

Nu știu ce să-i răspund. Mă simt vinovat față de ea, dar și față de părinți. Parcă orice alegere fac, cineva are de suferit.

Într-o seară, după o zi lungă la serviciu, primesc un mesaj de la mama: „S-a spart o țeavă la baie. Trebuie să mai trimiți 500 de lei.” Mă uit la contul meu: mai am 300 de lei până la salariu. Îi scriu Ioanei:

— Nu pot veni la film diseară. Am o urgență cu ai mei.

Răspunsul vine sec: „Înțeleg. Ca de obicei.”

Mă simt sfâșiat. Îmi amintesc de copilărie, când mama plângea în bucătărie după ce se certa cu tata. Mă duceam la ea și o țineam de mână. „Ești singurul meu sprijin, Vlad.”

Acum, la aproape 30 de ani, încă sunt sprijinul ei. Dar cine mă sprijină pe mine?

În weekend merg la Ploiești să văd cum merge renovarea. Apartamentul e un șantier: saci de moloz, praf peste tot, muncitori care înjură printre dinți. Mama aleargă de colo-colo, agitată:

— Vlad, vezi că trebuie să mergem la Dedeman după faianță! Și nu uita să iei bonurile!

Tata stă pe balcon, fumează și bombăne:

— Toate-s scumpe, nimic nu mai e ca pe vremuri…

La masă, discuția devine tensionată. Încerc timid să sugerez că poate ar trebui să mai reducă din cheltuieli.

— Vlad, tu nu înțelegi! Noi facem asta pentru tine! Poate într-o zi te întorci acasă, poate ai și tu copii… Nu vrei să aibă unde sta?

Simt cum mi se strânge stomacul. Nu vreau să mă întorc. Nu vreau să-mi cresc copiii în același apartament unde am învățat ce înseamnă frica și vinovăția.

— Mamă, eu am viața mea la București. Poate ar trebui să vă gândiți și la voi, nu doar la mine.

Mama izbucnește în lacrimi:

— Cum poți să spui asta? După tot ce am făcut pentru tine!

Tata trântește scrumiera:

— Las-o, Mărioara! Copiii din ziua de azi nu mai știu ce-i sacrificiul.

Mă ridic de la masă și ies pe hol. Îmi vine să urlu. Să fug. Să nu mă mai întorc niciodată.

În trenul spre București, privesc pe geam și mă întreb: Oare cât timp o să mai pot trăi viața altora? Când o să am curajul să spun „nu” fără să mă simt vinovat? Voi ce ați face în locul meu?