Întoarcerea acasă: Între așteptări și realitate

— Nu înțelegi, Radu! Nu mai pot! am izbucnit, cu Mara plângând în brațele mele, în timp ce el, cu ochii lipiți de ecranul laptopului, abia dacă a ridicat privirea. Era a treia zi de când mă întorsesem din maternitate, iar casa, cândva plină de râsete și planuri, părea acum un muzeu al tăcerii. Mirosea a cafea rece și a scutece uitate, iar eu mă simțeam ca o fantomă rătăcită printre mobilele vechi și promisiunile nespuse.

Mă așteptasem la altceva. Îmi imaginam că Radu va fi acolo, cu brațele deschise, gata să mă ajute, să mă întrebe cum mă simt, să se uite la Mara cu ochii aceia blânzi pe care îi avea când ne-am cunoscut. Dar realitatea m-a lovit ca un duș rece: el era tot mai absent, mereu cu „treburi urgente” la serviciu, mereu obosit, mereu cu gândul în altă parte.

— Nu e chiar așa greu, nu? Toate femeile trec prin asta, mi-a spus într-o seară, când încercam să-i explic că nu dormisem de două nopți, că mă simțeam copleșită, că mă doare tot corpul și sufletul. M-am uitat la el și am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu era doar oboseala, era sentimentul acela de a nu fi văzută, de a nu conta.

Mama mă suna zilnic, dar nu voiam să o îngrijorez. — Ești bine, Ilinca? Ai mâncat? Ai dormit? îi răspundeam mereu cu „da”, deși adevărul era că nu știam nici eu dacă mai sunt bine. Prietenele mele, Andreea și Simona, mă invitau la cafea, dar nu aveam energie nici să mă spăl pe cap, darămite să ies din casă. Mă uitam la Mara, cu ochii ei mari și curioși, și mă simțeam vinovată că nu pot fi mama aceea fericită din reclame.

Într-o noapte, când Mara plângea neconsolat, iar eu plângeam odată cu ea, Radu a intrat în cameră, vizibil iritat.

— Poți să faci ceva să tacă? Am mâine o prezentare importantă!

Atunci am simțit că nu mai pot. Am ieșit pe balcon, cu Mara în brațe, și am privit orașul adormit. M-am întrebat dacă și alte femei simt aceeași singurătate, dacă și ele se întreabă unde a dispărut bărbatul pe care l-au iubit. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc eu, dacă nu sunt destul de puternică, destul de bună.

Zilele au trecut greu. Radu venea târziu, mânca în grabă, apoi se închidea în birou. Nu mai vorbeam decât despre facturi, scutece și programări la medic. Într-o după-amiază, când Mara dormea, am găsit curajul să-i scriu un mesaj lung, în care i-am spus tot ce simt. L-am trimis, apoi am plâns ore întregi, de teamă că poate nu va înțelege nici acum.

Seara, când a venit acasă, a citit mesajul în tăcere. Nu a spus nimic. A doua zi, am găsit pe masă un bilet: „Îmi pare rău. Nu știu cum să te ajut. Poate ar trebui să vorbim cu cineva.”

A fost prima dată când am simțit că poate nu sunt nebună, că poate nu e doar în capul meu. Am început să merg la psiholog, la început singură, apoi împreună cu Radu. A fost greu. Am scos la suprafață resentimente, frici, neputințe. Am plâns amândoi, am țipat, ne-am acuzat. Dar, încet-încet, am început să ne ascultăm.

Mama a venit să stea cu mine câteva săptămâni. M-a ajutat să dorm, să mănânc, să respir. Mi-a spus povești despre cum era ea când m-a născut pe mine, despre cât de greu i-a fost cu tata, despre cum a simțit și ea că nu mai poate. Am realizat că nu sunt singură, că nu sunt defectă. Că, poate, despre mame se vorbește prea puțin, că suferința lor e ascunsă sub zâmbete obosite și „merge și așa”.

Radu a început să petreacă mai mult timp cu Mara. La început stângaci, apoi tot mai sigur pe el. Am început să ieșim împreună în parc, să râdem, să ne redescoperim. Nu a fost un miracol peste noapte, dar a fost un început.

Acum, când Mara doarme liniștită lângă mine, mă gândesc la toate femeile care se întorc acasă din maternitate și găsesc doar tăcere. La toate mamele care plâng pe ascuns, care se simt invizibile. Oare câte dintre noi au curajul să spună „nu mai pot”? Oare câți bărbați știu să asculte, nu doar să audă?

Poate că nu există rețete pentru fericire, dar știu sigur că nu trebuie să trecem singure prin furtună. Voi ce ați face dacă ați simți că nu mai puteți? Cât de mult contează să fim văzuți și auziți, chiar și atunci când nu avem putere să cerem ajutor?