Lana nu mai e fata mea: Unde am greșit ca mamă?

— Lana, te rog, spune-mi ce se întâmplă cu tine! Nu mai ești fata mea, nu mai râzi, nu mai povestești nimic… Ce ți-a făcut Darius?
Vocea mea tremura, iar mâinile mi se încleștau pe marginea mesei din bucătărie. Lana stătea în fața mea, cu ochii în pământ, jucându-se nervos cu verigheta. Era o seară de martie, friguroasă, dar în casă era mai rece decât afară.
— Mamă, nu e nimic, doar sunt obosită, a murmurat ea, evitând să mă privească.
Am simțit cum mă cuprinde neputința. Nu era prima dată când încercam să vorbesc cu ea, dar de fiecare dată se retrăgea și mai mult în cochilia ei.

Lana fusese mereu sufletul casei. Încă din copilărie, râdea cu poftă, dansa prin bucătărie și îmi povestea orice. Când l-a cunoscut pe Darius, părea fericită. El era politicos, atent, părea că o iubește. Dar după nuntă, ceva s-a schimbat.

La început, am crezut că e doar stresul adaptării, căsătoria nu e ușoară, mi-am spus. Dar pe zi ce trecea, Lana se stingea. Nu mai venea des pe la noi, iar când venea, era mereu grăbită, cu privirea pierdută.

— Maria, lasă fata în pace, poate are și ea problemele ei, mi-a spus soțul meu, Ion, într-o seară, când i-am povestit cât de mult mă îngrijorează.
— Nu vezi că nu mai e ea? Nu vezi că nu mai zâmbește?
— Poate așa e firea ei acum, oamenii se schimbă, a oftat el, dar eu nu puteam să accept asta.

Într-o duminică, am mers la ei acasă, fără să anunț. Darius m-a întâmpinat la ușă, zâmbind fals.
— Ce surpriză, Maria! Dar Lana nu se simte prea bine, doarme.
— Pot să o văd?
— Mai bine nu, să nu o deranjăm, a spus el, punându-se în prag.
Am simțit un fior rece pe șira spinării. Nu era normal.

Seara, Lana m-a sunat.
— Mamă, te rog, nu mai veni pe neașteptate. Darius se supără…
— Dar de ce? Ce se întâmplă cu tine?
— Nimic, doar… așa e mai bine, a șoptit ea și a închis.

Am început să nu mai dorm nopțile. Mă întrebam unde am greșit. Am crescut-o să fie independentă, să aibă încredere în ea, să nu accepte să fie călcată în picioare. Dar acum, părea o umbră.

Am încercat să vorbesc cu prietenele ei, cu fosta ei colegă de facultate, Irina.
— Maria, nu știu ce să zic… De când s-a măritat, nu mai răspunde la mesaje, nu mai iese nicăieri. Parcă nu mai are voie, a spus Irina, cu tristețe.

Într-o zi, am găsit curajul să o întreb direct:
— Lana, te controlează?
Ea a izbucnit în plâns.
— Mamă, nu înțelegi… Nu pot să plec. Nu pot să fac nimic fără să știe. Dacă întârzii cinci minute, mă sună de zece ori. Dacă râd cu cineva, mă întreabă ce am de ascuns. Nu mai pot, dar mi-e frică…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am îmbrățișat-o strâns, dar ea tremura toată.
— Hai acasă la noi, măcar pentru o vreme!
— Nu pot, mamă, nu pot… Dacă află, va fi și mai rău.

Am început să citesc despre relațiile toxice, despre abuzul emoțional. Am înțeles că nu e nevoie de vânătăi ca să fii rănit. Controlul, izolarea, frica — toate astea o sufocau pe Lana.

Ion nu voia să se bage.
— Nu e treaba noastră, Maria. E căsătorită, să-și rezolve singură problemele.
— Dar e copilul nostru! Cum să o lăsăm așa?
— Dacă ne băgăm, poate o facem mai rău, a zis el, dar eu nu puteam să stau deoparte.

Am încercat să o conving să meargă la un psiholog.
— Mamă, dacă află Darius, mă omoară cu vorba…
— Atunci hai să vorbim cu cineva împreună, să găsim o soluție!
— Nu pot, nu pot…

Într-o seară, m-a sunat plângând:
— Mamă, nu mai pot!
Am fugit la ea, fără să mai țin cont de nimic. Am găsit-o pe podea, cu ochii roșii de plâns. Darius nu era acasă. Am luat-o în brațe și am adus-o la noi.

A stat la noi două zile, fără să vorbească prea mult. Doar plângea și dormea. Darius a sunat de zeci de ori, a venit la ușă, a urlat, a amenințat. Am chemat poliția.

După câteva săptămâni, Lana a început să-și revină puțin. A mers la terapie, a început să vorbească despre ce a trăit. Dar drumul e lung și greu.

Mă uit la ea și mă întreb: unde am greșit? Cum am lăsat-o să ajungă aici? Ce puteam face altfel?

Poate că nu e vina noastră, poate că nu putem controla totul. Dar nu pot să nu mă întreb: câte mame mai trăiesc coșmarul acesta? Câte fete ca Lana suferă în tăcere, de frica rușinii sau a judecății?

Oare când vom învăța să vorbim deschis despre abuzul emoțional, despre relațiile toxice, despre nevoia de ajutor? Oare câți dintre noi avem curajul să întindem mâna, chiar și atunci când ni se spune să nu ne băgăm?